NEPAL. unu

Bucureşti – Istanbul – Sharjah – Kathmandu

Am ajuns devreme pe aeroport. Aşteptăm liniştiţi lângă scara rulantă să apară şi restul grupului. Nu ştiam cum arată niciunul dintre ei, dar speram să îi recunosc după aerul degajat. Ştiam că o astfel de excursie lasă o urmă pe feţele noastre încă de la plecare. Am făcut un pariu că cel puţin jumătate din noi pleacă la drum cu rucsac de drumeţie în spate. Am pierdut ruşinos atunci când am văzut că doar unul singur avea rucsac. De ce ai vrea să tragi de un troller în Nepal? E ca şi cum ai merge în costum de baie la un parastas…

Am făcut rapid cunoştinţă cu ceilalţi. Ei deja se ştiau, noi eram cei veniţi de departe, taman din Germania. Aşa cum este normal, am început să îmi fac rapid o părere despre cei cu care aveam să călătoresc timp de 10 zile. Prima impresie a rămas valabilă până la finalul excursiei, drept pentru care mă felicit încă o dată pentru intuiţia mea bună.

Deja fac o faptă bună şi îmi ajut unul din colegi şi iau din surplusul lui de bagaj. Bagajul lui era unul atipic, dar oricum cel mai practic şi potrivit pentru o astfel de destinaţie. El îşi căra parapanta lui dragă spre Nepal şi voia să îi arate culmile de opşpe mii. Bravo lui. Măcar de ar fi putut să o folosească mai mult, dar se pare că şi nepalezii ştiu să pună beţe în roate când vine vorba de bani. Despre asta voi povesti la momentul potrivit, de dragul cronologiei.

Pregătiţi din majoritatea punctelor de vedere ne îmbarcăm spre Nepal.

Prima oprire este Istanbul pentru o escală de cinci ore. Fiind departe de centrul oraşului, timpul nu ne permite să ne îndepărtăm prea mult. Întreb pe cineva ce e de făcut şi ce alternative avem. Omul se oferă să ne aranjeze un taxi la un preţ bun şi să ne ducă la un mall din apropiere. Îi promit să revin, însoţită de prietenii mei, dar nu o mai fac. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să casc iar gura şi portofelul prin magazine. O parte din grup însă a ales varianta asta şi se pare că s-au simţit bine.

Cei care au rămas în aeroport s-au delectat cu o repriză de şeptică, condusă detaşat până la final de echipa fetelor. Coincidenţă sau nu, eu făceam parte din această echipă. Am încercat şi o ciorbă de burtă şi sarmale în foi de viţă. E uimitor când de „acasă“ mă simt când mănânc mâncare turcească.

Aeroportul din Istanbul se numeşte Sabiha Gokcen şi se află la 50km de Taksim (centrul istoric al Istanbulului). Aici puteţi afla şi cine era acest Sabiha Gokcen (aşa am aflat că Sabiha e o ea şi nu un el). Cel mai apropiat mall este Viaport Outlet Mall, aflat la 7 minute cu taxi-ul de aeroport.

La miezul nopţii, deja rupţi de somn, ne îmbarcăm din nou spre Nepal. Deja peisajul uman se schimbă, suntem înconjuraţi de robe (nu ale preoţilor), fuste (purtate de bărbaţi) şi voaluri (nu de mireasă). În avion avem noroc să ocupăm fiecare câte trei locuri (din lipsă de pasageri), aşă că am dormit comod tot timpul zborului (4 ore).

A doua oprire este Sharjah, pentru o escală mai scurtă, de doar o oră. Din nou peisajul se schimbă şi mai mult. Din avion vedem numai nisip si betoane, din loc în loc mai apar câteva oaze artificiale: în mijloc apă, în jur palmieri coloraţi cu verde. Pe aeroport oamenii sunt mai bronzaţi decât noi şi cu siguranţă sunt sfătuiţi de alţi designeri cum să se îmbrace.

Cei care aşteptau la aceeaşi poartă cu noi mi s-au părut foarte uniţi. Dacă unul singur se ridica în picioare era urmat îndeaproape ca un domino de cei din jur. Aşa s-a întâmplat când unul din grup nu era sigur că stă la poarta care trebuie. Cum s-a ridicat (cu tot cu bagaje), un pâlc de femei, copii şi bărbaţi l-au escortat până la tabela cu zborurile (care era la un etaj mai sus)…

Aeroportul avea camere de rugăciuni, separate pentru femei şi bărbaţi. Eu m-am rugat în gând să am baftă tot de trei locuri libere şi pe ruta Sharjah – Kathmandu. Ruga mi-a fost ascultată (nu ştiu care a auzit primul, D-zeu sau Allah, cert e că am dormit din nou foarte bine încă patru ore).

Aeroportul din Sharjah este aproape de principalul aeroport din Dubai, la vreo 27km. Aici în schimb nu se poate ieşi fără viză.

Am sperat ca din avion, aproape de aterizarea în Nepal, să pot vedea munţii cei mari şi înalţi de opşpe mii. Nu am văzut decât dealuri şi văi. Pentru început, de sus Kathmandu se vede chiar bine…

La aterizare am completat o fişă, am făcut o poză micuţă şi ni s-a dat o viză de 15 zile. Ghişeele de control paşapoarte erau împărţite echilibrat: zece ghişee pentru nepalezi şi unul pentru străini. Ne-am zis că avem destule trăsături comune cu nepalezii mici şi bronzaţi şi ne-am aşezat la un ghişeu liber pentru nepalezi. Am trecut rapid şi de asta şi am mers apoi la bagaje. În tot timpul ăsta am avut senzaţia că sunt într-un dispensar de la ţară. Mobilierul vechi de lemn, formularele şi atmosfera m-au teleportat câţiva ani în trecut.

Bagajele au venit toate, cu mici defecţiuni tehnice. Eu zic că e uzura timpului, doar au stat 4 ore în avion…

La ieşire ne întâmpină viitorul nostru ghid, Basu (fără toba mare), cu câte o ghirlandă de flori pentru fiecare. Sunt nişte flori frumoase, portocalii, numite Tagetes sau शयपत्री, pe care oamenii din aceste locuri le folosesc la majoritatea evenimentelor: ofrande pentru zei, omagiu pentru morţi, nunţi, cumetrii, botezuri (botezuri nu, că lor nu le place asta).

Am avut un ghid cu noi pe toată perioada excursiei. Mulţi ar spune că India, Nepal, Tibet sunt ţări pe care trebuie să le vizitezi pe cont propriu, dar a fost o alegere bună pentru timpul scurt avut la dispoziţie. Aici e adresa agenţiei. 

Ne urcăm în autocarul din dotare şi plecăm spre hotel. Începem să ne facem primele impresii şi să comentăm între noi. Orice alt autocar, care nu este destinat turiştilor, este umplut până la refuz cu … oameni, poate şi animale! Lucru benefic pentru apropierea interumană şi o mai bună comunicare, din moment ce mai toţi se ţin în braţe.

Am tot zis pe tot parcursul excursiei că mă simt ca într-o bulă, izolată de exterior, unde încă mă bucur de comfort şi de unde observ relaxată ce se petrece în jurul meu. Sunt convinsă că majoritatea celor care vizitează Nepalul sunt la fel. De altfel, tot citind pe internet păreri şi impresii despre Nepal, am observat că majoritatea turiştilor urmăresc acelaşi traseu, fac aproape aceleaşi activităţi şi sunt cazaţi în locuri amenajate oarecum în stil occidental. Clasicul traseu este Kathmandu – Nagarkot – Chitwan – Pokhara – Kathmandu. Probabil asta şi pentru că nu poţi să te plimbi uşor pe cont propriu şi trebuie să apelezi la un ghid local. Cei care aleg şi pot să stea mai mult, s-ar putea să vadă şi alte locuri. Am fost amuzaţi când am ajuns în Pokhara în a cincea zi şi recunoşteam pe stradă oameni pe care i-am întâlnit în junglă cu câteva zile înainte.

Regulile de circulaţie sunt aplicate cu stricteţe, în sensul că există doar una (se circulă pe partea stângă) şi mai toţi respectă asta. În rest tot ce ştiam despre semnalizat şi claxonat capătă alte semnificaţii aici. Semnalizezi dreapta ca să îl atenţionezi pe cel din spatele tău că e liber din faţă şi te poate depăşi. Semnalizezi stânga să stea locului, că nu e liber. Dacă ajungi să depăşesti, mulţumeşti frumos claxonând insistent în tot timpul manevrei. Claxonul se foloseşte intens, ca un mijloc non-verbal de comunicare, putând să mai însemne: ai grijă era să intri în mine, tu nu vezi pe unde mergi, vezi că vine unul din faţă şi intră în tine, ai pană, mi-e foame şi multe altele. Chiar şi noi, veniţi din altă ţară, am putut să înţelegem acest limbaj. E drept că în prima zi am strigat speriată la fiecare claxon, neştiind exact de unde vine, dar spre final am reuşit să ignor acest zgomot de fundal.

Am ajuns la hotel, Moonlight Hotel, aflat chiar în centrul Kathmandului, Thamel, între nişte străduţe înguste, păzit şi cu ziduri înalte. De cum am intrat am fost apelaţi cu Sir şi Madam, lucru care aminteşte un pic de perioada de ocupaţie a englezilor. Chiar şi denumirile firmelor se termină cu Ltd.

Citesc azi că aceste teritorii nu au fost niciodată colonii engleze, ci doar au fost în conflict cu Imperiul Britanic. Spre deosebire de India si Sri Lanka, Nepal si Bhutan au rămas independente.

Fiind singurii cu rucsac, ne-am cărat noi bagajele, restul au beneficiat de ajutorul hamalilor. Ăsta a fost primul tips dat şi a trebuit să ne obişnuim rapid cu asta. Tipsul începea la o sută de rupee (aproape un euro) şi se dădea cu dărnicie în stânga şi în dreapta, doar noi eram europenii bogaţi veniţi în căutare de aventură.

De la balconul camerei am avut vedere spre betoanele din jur şi dealurile din împrejurimi. De cum am ieşit să admiram priveliştea, vedem cum o tanti se caţără pe acoperişuri mai bine decât pisica mea de acasă, ca să se uite la butoiul de apă.

În baie aveam la dispoziţie o lumănare şi chibrituri, pentru momentele întunecate. Eu nu le-am folosit în niciuna din zile, ceilalţi în schimb au avut parte de nopţi romantice forţate la lumina lumânării.

În Nepal apa şi electricitatea sunt o mare problemă. Sunt foarte multe zone fără apă curentă şi există cartiere întregi care au la dispoziţie doar un mic izvoraş. Curentul pica foarte des şi în multe magazine, oamenii stăteau şi pe întuneric.

Am ieşit apoi frumos la plimbare. Cabluri, afişe, maşini, ricşe (o rişcă, două ricşe), claxoane, muşte, carne, banane, oameni, gălăgie, claxoane din nou, praf, gunoie, iar claxoane… ooo. Bine că intrăm prin magazine şi agitaţia de afară dispare. Începe negocierea… Nu căutam ceva anume, dar de dragul comerţului încercăm să vedem ce iese. Ghidul ne-a avertizat că dacă ştim cum să ne târguim cu ei, pot lăsa şi jumătate din preţ. Găseşti echipament de munte  (totul e contrafăcut, dar uneori poţi găsi şi copii de calitate), polare colorate, pantaloni de in şi bumbac, eşarfe de tot felul, ceaiuri şi o grămadă de alte lucruri. Ne-am petrecut toată dupa amiaza aşa, umblând pe străduţele întortocheate şi ne-am simţit bine.

Seara am fost la un restaurant cu specific local. Am încercat pentru prima dată mâncarea nepaleză, Dal Bhat Tarkari. Este compusă din orez, supă de linte neagră şi mix de vegetale. Toate acestea se servesc separat şi pe lângă mai poate fi adăugat curry de pui sau de capră. Foarte popular este şi Momo, un fel de găluşti umplute cu carne sau vegetale, dar acesta are origini în Tibet şi China.

Tot aici am văzut şi câteva dansuri tradiţionale, foarte interesante şi pline de culoare. Mişcările sunt legate de activităţile agricole, recoltarea culturilor, căsătorii şi alte evenimente similare. Un dans foarte amuzant este dansul păunului, care seamănă mult cu capra de la noi. O fată se îmbracă în păun şi cu ciocul strânge bani de la cei de la masă.

Am băut şi alcool, raksi, un fel de vodcă slabă de cereale (wikipedia zice că e tare, dar nu e). De obicei se face din orez sau dude şi are gust asemănător cu sake-ul japonez.

Best of the day:                               cina