Cum se face. Salopetă copii

Mi-am dorit de mult timp să îi fac lui M o salopetă de lână, soluția perfectă pentru timpul rece de iarnă. Însă el a crescut un pic mai repede decât planurile mele și acum nu prea mai are sens. Noroc că a mai apărut un bebeluș între timp și am avut șansa să îmi pun planul în aplicare.

Așadar, am încercat două tipare, unul cumpărat de pe dawanda.com și altul gratuit de pe lybstes.de. Ambele site-uri sunt în limba germană, dar sunt foarte bine ilustrate și cu puțin efort pot fi descifrate.

Varianta de pe dawanda (Draußen kind) am folosit-o pentru bebelușul meu, mărimea 74. Am ales o mărime mai mare decât poartă în mod normal și bine am făcut. Va purta acest costumaș toată iarna. Sunt încântată de rezultat, este destul de customizabil. Ca materiale am ales lâna la exterior și jersey elastic la interior.

Varianta de pe lybstes este gratuită și am încercat tot în combinație lână+jersey, însă doar gluga am căptușit-o. Mărimea aleasă a fost 56/62 pentru un bebeluș, însă simt că a fost mult mai greu de lucrat cu această variantă. Dacă voi mai face încă un costum similar, va fi clar tot modelul Draußen kind. Varianta gratuită este mai potrivită pentru materiale mai ușoare (jersey, french terry, sweat).

Voi reveni cu un articol mai detaliat atunci când voi mai face încă o salopetă.

Am născut acasă și a fost minunat

Acum patru luni reușeam să îmi împlinesc o dorință timidă, aceea de a naște acasă. Dintre toate poveștile despre nașterile altor mame, nașterile acasă păreau să se asemene între ele și cam toate aveau ceva special. Îmi inspirau multă liniște și șansa de a te bucura de primele clipe cu bebelușul la intensitate maximă și fără a fi perturbat de nicio persoană străină. Nașterea lui Darius a fost exact așa și mai mult.

Am visat că voi naște acasă sau măcar la casa de nașteri încă de la primul copil. Însă atunci, din cauza unei aritmii a inimii auzită de moașă în timpul travaliului, am ales să merg la spital. Din momentul în care am ajuns în spital, totul s-a petrecut prea repede, fără să am timp să mă bucur în tihnă de naștere în sine. Doar după ce s-a născut și am stat toți împreună a fost liniște și pace.

Prima întrebare pe care o primesc când spun că am născut acasă este ”Ai vrut tu așa?”. Am vrut, da, dar eram pregătită pentru orice variantă. Având experiența unui travaliu de 12 ore la primul copil, fără niciun fel de anestezie sau analgezic, știam la ce să mă aștept. Spre norocul meu, de data asta, travaliul a durat doar patru! ore.

Tot din cauza primei nașteri am ales inițial să nasc direct la spital, oarecum convinsă că așa ar fi mai sigur și mai bine. În a 34-a săptămână de sarcină, influențată și de poveștile pozitive ale unor prietene care au născut acasă, mi-am contactat moașa care m-a asistat la M și mare noroc am avut. A acceptat să mă asiste, în ciuda timpului scurt rămas. A avut convingerea că aș putea avea o naștere ușoară și cumva m-a încurajat să nasc chiar acasă.

D s-a lăsat așteptat. La M am așteptat 4 zile peste termenul calculat, la D 5 zile. Ultima ecografie pe care am făcut-o la doctorul care îmi urmărea sarcina se pare că arăta un copil cu un torace ”mare, relativ mic” (așa a fost scris în trimiterea pe care mi-a dat-o, cu recomandarea de a naște la spital). Estima un copil cu greutate spre 4kg și îmi spunea că o naștere naturală ar putea fi grea. Exprimarea ei însă m-a convins însă doar că nu este fan nașteri asistate doar de moașe, așa că am rămas la planul meu.

Ca și la M, mi-am ocupat timpul cu plimbări prin pădure, vizitat muzee și alte ocupații prin casă. Părinții mei au vrut să fie lângă mine și de această dată și au stat cu noi trei săptămâni. În noaptea în care s-a născut D am mers la somn ca de obicei, fără nicio bănuială că nu mai durează mult și îmi voi ține băiatul în brațe. La unu noaptea m-am trezit din cauza durerilor contracțiilor. Interesant că cei doi băieți ai mei s-au hotărât să vină pe lume la aceeași oră a nopții (travaliul s-a declanșat identic, cu aceeași intensitate și periodicitate a contracțiilor).

Știind ce urmează, mi-am lăsat familia să mai doarmă și mi-am pregătit o baie. Singura cameră liberă era camera lui M, unde aveam un pat pliabil, sub patul lui etajat. Tentată să fac față contracțiilor ca și la Matei, nu am deranjat pe nimeni vreo două ore. Dar deja se intensificau și aveam nevoie de susținere morală. I-am scris moașei, care a venit destul de repede. Prezența ei îmi dădea încredere și putere. După controlul de rutină m-a anunțat surprinsă că nu mai durează mult și copilul vine pe lume. Probabil jumătate de oră… aveam de ales între a rămâne mai departe acasă sau a pleca spre casa de nașteri. Decizia a fost simplă, am rămas și ce bine că am avut încredere să fac asta.

Incă patru contracții și Darius a aterizat pe podea (nimeni nu a fost rănit, moașa a avut grijă să aibă o aterizare lină). Singurul loc în care mă mai simțeam comfortabil era în genunchi lângă pat, strângând cu toată puterea de partea metalică a patului. Apoi a urmat placenta, care a ieșit la următoarea contracție. Deși am strigat cât am putut de tare, Matei nu a fost deranjat și a dormit mai departe până spre dimineață. Când a venit la joacă la el în cameră, a fost surprins să mă vadă în pat cu bebelușul în brațe. Primul său gând a fost să îi citească o carte. Așa a început dimineața zilei de 22 iunie, eu proaspătă mămică de doi băieți, citindu-le din ”primul meu dicționar român-german„…

WP_20170211_21_33_47_Rich.jpg

Părinții mei s-au trezit când a sosit moașa la noi, însă au stat la ros de unghii, cuminți în camera lor. I-am chemat doar să vadă placenta (și bebelușul bineînțeles), știind că asta e sigur ceva nou pentru ei.

Totul a durat 4-5 ore, timp în care am reușit să îmi fac un duș și să mai dorm puțin până când s-a trezit Matei. Moașa a revenit apoi pe la prânz.

Spre uimirea mea, o naștere acasă nu se lasă cu prea mult deranj. M-aș fi asteptat la multe cearceafuri, prosoape aruncate, dar nu a fost așa. Marele avantaj a fost că nu a trebuit să mă îmbrac, am stat lejer exact cum am simțit că mi-e bine. Primele 4 zile nu a fost nevoie să ies din casă, moașa a venit zilnic să ne vadă și tot ea ne-a dat toate hârtiile necesare înregistrării nașterii. A cincea zi, am condus mașina și am ieșit cu bebe la plimbare în parc. Revenirea la ritmul normal a fost rapidă și ușoară.

Când îmi doresc să retrăiesc nașterea lui D, închid ochii și vizualizez imagini colorate (camera era luminată difuz în roșu și galben) și am o stare de bine și liniște când îl revăd dând din mânuțe în fața mea. Am aproape aceeași senzație ca atunci când ești îndrăgostit. Rămân privind în gol tâmp, cu un zâmbet larg pe față.

Înțărcarea nu e bau, bau. Cum am înțărcat într-o săptămână fără crau, crau și fără să îmi mânjesc țâțele cu poțiuni magice

Titlul este lung și explică în mare ce vreau să povestesc mai departe. Înainte să turui și să descriu reușita noastră, trebuie să explic câteva lucruri (unele deja știute): nu există doi copii la fel, așa cum nu sunt nici două mame la fel. Ce funcționează la un copil, poate fi respins complet de altul. Prin articolul de față nu îndemn pe nimeni la înțărcare, ideal este ca alăptarea să dureze între minim 6 luni și până spre 2 ani, conform recomandării Organizației Mondiale a Sănătății. După 2 ani vorbim despre înțărcare naturală, ghidată de copil, care poate să aleagă să renunțe la țiți chiar și spre 3-4-5 ani.

Societatea în care trăim privește cu ochi acuzători o mamă care decide să alăpteze mai mult de 2 ani (uneori chiar și peste un an). Din popor se aud tot felul de vorbe cum că:

  • laptele devine apă chioară – FALS. Laptele nu se transformă în apă și compoziția lui nu este influențată de alimentația mamei sau de cantitatea de lichide pe care aceasta o bea. Laptele poate avea o compoziție diferită noaptea comparativ cu ziua (fiind mai gras) sau atunci când copilul este bolnav, asigurându-i anticorpii necesari vindecării.
  • după un an, copilul ar trebui să doarmă toată noaptea, fără să se mai trezească, cu atât mai mult să ceară țiți – FALS. Din acest motiv, foarte multe mame aleg să înțarce, uneori mult prea devreme. Tentația de a avea un copil care doarme legat toată noaptea face ca părintele să încerce tot felul de soluții, mai ales oferindu-i lapte praf, ca și completare. Termenul de completare este eronat. Completarea ar trebui să fie prin punerea copilului la sân cât mai des, întrucât producerea laptelui este stimulată prin supt. Laptele matern nu este doar hrană. El conține melatonină (hormonul somnului) în proporții diferite pe timp de zi și pe timp de noapte. Aceasta explică și faptul că de cele mai multe ori bebe adoarme în timpul alăptării. Laptele poate fi comparat cu un somnifer. Chiar și mama adoarme mai ușor dacă alăptează.
  • sigur copilul doar suzetează sau se joacă, ce nevoie mai are el de lapte? – FALS Suzeta înlocuiește sânul, deci nevoia de supt. Prin supt este stimulată producția de lapte. Este o ecuație simplă, care explică de ce copilul dorește uneori doar ”să suzete”.
  • vai, băiat mare și încă mai suge? vai, ce rușine! Mi se pare uimitor cum este sexualizată alăptarea de unele persoane. Rușinea nu are ce căuta lângă cuvântul alăptare. E drept că aceleași țâțe sunt apoi alintate și de tată, dar asta nu explică de ce nu putem accepta alăptarea ca fiind un act natural, pe care orice mamifer îl face. Vârsta sau sexul copilului nu ar trebui să fie un motiv de pudoare sau înțărcare.
  • o să te tragă de țâțe, până îți ajung la buric – FALS. De teama asta, unele mame aleg să nu alăpteze deloc (da, personal, am întâlnit cazuri). Foarte trist, cu atât mai mult cu cât afirmația asta este falsă. E drept că pe perioada alăptării, sânii se măresc în volum, dar odată cu înțărcarea, sânii revin la mărimea de dinainte de sarcină.
  • să mai zic? lista nu se termină așa repede și se poate lăsa cu vorbe grele, urâte adresate mămicilor care nu fac altceva decât să satisfacă o nevoie fiziologică a unui pui de om.

Chiar și eu am gândit uneori așa, până să fiu mamă. Probabil pentru că nevăzând des mame cu copii mai mari alăptând în public, credeam că toți copiii se înțarcă în jurul vârstei de un an sau chiar mai devreme. În schimb, văd foarte mulți copii care primesc biberoane, cu apă, cu ceai, cu lapte până spre 3-4-5 ani. Cu această imagine suntem toți familiarizați și am acceptat-o ca normă. Cu ce e mai bun un biberon cu apă față de laptele matern, care vine și cu căldura mamei și comfortul brațelor ei? Nevoia de a suge a copilului nu se oprește la o vârstă anume și nu poate fi eliminată la decizia părintelui.

Până și cadrele medicale își exprimă punctul de vedere despre alăptare, uneori oferind informații greșite și judecând mamele după gândirea din popor. După vârsta de un an, o mamă va primi sfaturi nenumărate de la absolut toată lumea sau va fi motiv de discuție la cafea.

Eu am ales să mă ghidez doar după instict și informație de calitate (Jack Newmann). M-am amuzat când doctora de familie nu a înțeles de ce încă îmi mai alăptez copilul care abia împlinise un an. Am ascultat cu atenție sfaturile legate de somn și înțărcare prin metoda CRI (cry-it-out sau plâns controlat) ale pediatrei mele, dar le-am uitat imediat cum am ieșit pe ușa cabinetului. Am alăptat în orice loc a avut chef Matei să sugă (la îmbarcare în avion, restaurant arăbesc, plajă, piscină, etc).

Am vrut să explic toate acestea, pentru că decizia de înțărcare trebuie să aparțină doar mamei și copilului. Nu hotărăște bunica, nici tatăl, nici pediatrul, nici papa, nici președintele țării. Nici eu prin acest articol. Eu vreau doar să povestesc cum a decurs la noi, în speranța că poate va ajuta pe cineva experiența noastră. Vreau să dau speranță mamei care nu știe dacă copilul ei este pregătit sau dacă îi poate face vreun rău ne mai alăptându-l. Vreau să dau curaj mamei să ignore pe absolut oricine încearcă să o convingă altceva decât ceea ce simte. Cel mai periculos mi se pare doctorul, care are o influență și putere de convingere datorită titlului de doctor pe care îl poartă.

Temerile mele legate de înțărcare au fost în special legat de ceea ce simte copilul. Matei are un an jumate și de două săptămâni nu îl mai alăptez. Pot spune că este înțărcat. Pentru că adoarme fără să plângă și fără să mai ceară țiți, am înțeles că nu suferă. Cu adevărat, nu pot să știu cum l-a afectat acest moment. Am fost tentată să îl mai alăptez până când ar fi putut să se exprime și în cuvinte, deși știu că ar mai fi durat ceva vreme până să își poată exprima sentimentele și trăirile în cuvinte. Nu a fost o hotărâre ușoară și uneori sunt nostalgică și îmi doresc să nu mă fi oprit acum. Îmi e dor să îl țin la piept și să îl văd cum adoarme de fiecare dată în brațele mele. Experiența alăptării mi-a oferit emoții mai puternice decât nașterea în sine, decât orice alt eveniment din viața mea. De asta spun că nu este vorba numai de hrană, lapte, somn și nu este nimeni în măsură să hotărască cât durează această etapă.

Înțărcarea lui Matei a durat aproximativ o săptămână și a decurs foarte liniștit, deși nu m-am așteptat să fie chiar atât de ușor. Poporul mă avertiza că cu cât este mai vârstă, cu atât mai greu va fi. Că cel mai bine ar fi să mânjesc țâțele cu muștar, cu lămâie sau cu albastru de metil, ca să se scârbească și să nu își mai dorească în veci.

Cu ceva timp înainte mi-am planificat o plecare în interes de serviciu, pentru 3 zile. Mulți m-au întrebat cum voi proceda, având în vedere că Matei încă sugea la culcare și noaptea de câteva ori. Chiar am primit și sfaturi că ar fi bine să îl înțarc înainte să plec. Ceva îmi spunea însă să nu mă agit prea tare și să las lucrurile să vină de la sine. Tatăl lui s-a descurcat minunat și cele 2 nopți petrecute împreună fără mine au fost liniștite. M-a căutat prin casă înainte de somn, însă s-a resemnat și adormit fără să plângă.

În timpul ăsta, eu a trebuit să mă mulg doar cât să detensionez, pentru că sânii deveneau dureroși. La întoarcere, Matei a vrut să sugă imediat cum am intrat pe ușă. Însă la somnul de seară, nu a mai cerut și a fost pentru prima dată când adormea la el în cameră, și mai ales fără țiți. Faptul că i-am schimbat locul unde dormea s-ar putea să fi ajutat la crearea altei rutine de somn. A fost de asemenea de ajutor faptul că l-am implicat în amenajarea camerei sale. Chiar înainte de plecarea mea, am construit patul împreună. I-am luat un pat etajat, care să îi dea senzație de culcuș. În partea inferioară, i-am pus o saltea, pentru a-i oferi posibilitatea să urce și să coboare singur. I-am tot repetat că acolo va dormi de acum înainte. Și se pare că a înțeles acest lucru.

După întoarcere, a mai durat aproximativ o săptămână până să nu mai ceară țiți. În primele nopți, se trezea de vreo două ori și de fiecare dată îl readormea tati, fie mângâindu-l sau oferindu-i apă. Dimineața însă voia să vină la noi în pat și îl alăptam. Am făcut asta vreo 3-4 zile doar, apoi am hotărât să îi explic că țiți nu mai are lapte și să nu îi mai dau deloc. Pentru că aveam senzația că o să fie și mai confuz și nu o să înțeleagă de ce primește numai dimineața. Între timp nu se mai trezea deloc noaptea. Mi s-a părut uimitor cât de ușor a fost și m-am bucurat enorm că nu a suferit. Și nici eu nu am suferit mai deloc, a fost suficient să mă mai mulg din când în când, doar cât să detensionez.

Recent, la aproape două săptămâni de la înțărcare, am fost plecați într-o mică excursie. Din cauza oboselii, i-a fost greu să adoarmă și fiind în avion, tocmai la decolare, a avut o repriză de plâns isteric. În dorința de a-l calma și a-l ajuta să adoarmă, am vrut chiar să îl pun la sân. Nu l-a refuzat complet, însă s-a uitat curios de gestul pe care îl fac, apoi mi-a tras bluza să mă acopere. Am știut atunci că este cu adevărat înțărcat și că am încheiat un capitol frumos din viața noastră definitiv.

Nu aș fi crezut că voi putea înțărca așa repede și liniștit și mai ales să îl mut și în camera lui în același timp. Îmi imaginam că fiecare pas este posibil pe rând. Tot poporul zicea că dacă dormim în același pat, nu îl mai mut până pleacă la școală. Realitatea a dovedit însă contrariul. Poate că la un moment dat, va vrea să doarmă din nou cu noi. Știu deja că îl vom primi cu drag și îl vom lăsa pe el să ne ghideze când este pregătit de altă etapă.

Biblioteca pentru toți părinții. Cărți de lecturat când copilul doarme

Spuneam în articolul precedent că avem la dispoziție o cantitate enormă de informație, nu doar legat de creșterea și educația copiilor, ci legat de absolut orice subiect. Acest lucru are și aspecte negative uneori. Obișnuiesc să verific orice informație din cel puțin 3 surse și mă ghidez destul de mult după recomandări și recenzii. Pe lângă informația de calitate, există și mult gunoi, lucruri care se scriu la repezeală, poate uneori fix cu scopul de a dezinforma și a creea confuzie.

Încă de când am aflat că sunt gravidă, am încercat să citesc cât mai mult despre orice subiect legat de bebeluși și copii. Așa am aflat de Alfie Kohn, Jack Newmann, dr. Spock, Irina Petrea, de CRI (metoda Cry-It-Out, destul de folosită în tările dezvoltate), dar și despre purtarea bebelușilor (wrapuri, slinguri, mei-tai, wrap-tai, SSC-uri). Am dat peste bloguri scrise de mămici curajoase (Emigranți în Tenerife), mămici haioase (Prințesa urbană), chiar și tătici hazlii (alecuracoviceanuro texte de vineri). Am descoperit metoda de autodiversificare (BLW), dar am citit și despre cea clasică. Am realizat că până și legat de scaunele folosite în mașină există grupuri cu păreri diferite (unii vor să își țină copiii cu spatele la sensul de mers până spre 4 ani, unii i-ar ține numai în brațe; desigur aici nu ar prea fi mult de discutat, fiind vorba de siguranța copilului). M-am înscris în câteva grupuri de discuții pe Facebook, pentru a putea urmări subiectele care mă interesează. Exact cum se formau în școală mici bisericuțe, acum ele s-au mutat pe Facebook și au fiecare câte un nume (Alăptează, Poartă-mă, BLW, Diversificare clasică, Rear-facing prelungit și lista continuă până la grupuri de câte 2-3 persoane, din care nimeni nu își dorește să facă parte).

Prietenii fără de copii sigur mi-au dat Unfollow pe Facebook. Și pe bună dreptate. Viața după bebeluș se schimbă în mult roz, care poate depăși limitele de toleranță a celor care încă ajung pe la concerte, care citesc și alte cărți în afară de cele despre și pentru copii, care merg la petreceri și după ora 8 seara. Plutești pe norișori de bucurie, ai senzația că fiecare pârț al copilului tău este o binecuvântare, că fața lui ciufulită de dimineață este atât de expresivă încât toți prietenii tăi trebuie să o vadă, ai vorbi non-stop numai despre el (un motiv pentru care acest blog există), îți schimbi subiectele de interes către cele legate de copii. Normal că poți fi interesant doar pentru cei care trec printr-o experiență similară sau sunt nostalgici pentru timpul în care au fost și ei părinți. Pe această cale le cer iertare și poate cândva vor folosi câte ceva din cele scrise pe acest blog. Tot pentru ei, am redus la minim numărul postărilor cu copilul meu pe pagina mea personală de Facebook.

Revenind la subiect, am tot citit, am comparat, m-am uitat la copil (nu am putut să îl întreb ce preferă, pentru că uimitor limbajul se dezvoltă după un an și ceva). Am selectat ce mi s-a părut că se potrivește mai bine pentru noi. Am primit sfaturi de la alte prietene mămici. Am legat noi prietenii datorită liantului numit Matei.

De aceea m-am gândit că ar fi util să fac o listă a cărților care mi-au atras atenția.

Sarcina și nașterea

Chilbirth without fear / Grantly Dick-Read

childbirthwithoutfear_artwork

Am aflat despre această carte, citind blogul Emigranți în Tenerife. Am citit aproape toate articolele scrise de această mamă și am admirat-o pentru curajul de a naște singură acasă. Unii ar spune inconștiență, da, poate este puțin și din asta. Cartea în cauză descrie mecanismul psihologic al nașterii și cum influențează frica întreg procesul. Nu am găsit o ediție publicată în română, dar nu este greu de citit nici în engleză. Este destul de stufoasă, in jur de 500 de pagini, dar sarcina este lungă și se poate găsi timp suficient pentru a o citi.

Ghidul viitoarei mame / Dr. Spock

dr spock sarcina

Despre dr. Spock nu pot spune că sunt întru totul de acord cu ce scrie, dar scrie decent și cuprinzător. Cartea lui despre sarcină este aproape singura de care ai nevoie, deoarece atinge toate subiectele și le descrie detaliat.

La ce să te aștepți când ești însărcinată / Heidi Murkoff

la ce sa te astepti_en

Este cea mai bine vândută carte americană despre sarcină. Ghidul sarcinii care răspunde încurajator la problemele ridicate de mamele și tații în devenire, începând de la stadiul de planificare și până în perioada post-partum.


Creșterea și educația copilului

Ghidul pentru alăptare / Jack Newman

jack newmann

Alăptarea este un subiect important. O informare corectă chiar înainte de nașterea copilului poate duce la succes în alăptare. Din păcate, există multe cadre medicale care nu sprijină suficient tinerele mame în reușita în alăptare. Pe lângă medici și asistente vine droaia de rude, prieteni, oameni de pe stradă care își dau cu părerea (de cele mai multe ori greșit) pe acest subiect. Nu cred că există o carte mai cuprinzătoare și mai bine scrisă decât aceasta. Jack Newman susține că doar 2% din femei nu pot alăpta. În carte sunt descrise cazuri și soluții pentru mame care la prima vedere ar fi pierdut din start lupta pentru alăptare (plus multe alte informații utile pentru orice mamă).

Îngrijirea sugarului și a copilului / Dr. Spock

dr spock

Același dr Spock menționat mai sus a scris și despre îngrijirea sugarului și a copilului, în același mod simplu și detaliat despre fiecare temă de interes (somn, colici, boli, vaccinări, alăptare și altele). O carte de referință, care acoperă o gamă largă de subiecte.

Parenting necondiționat / Alfie Kohn

alfie kohn

Psihologul american Alfie Kohn este unul dintre cei mai controversați autori pe teme legate de creșterea și educația copilului. În această carte vei afla alternativa la educația prin recompense și pedepse. Oferind copilului iubire necondiționată și libertatea de a face propriile alegeri îți poate da șansa la a avea o relație mai bună cu copilul tău. Poate fi greu uneori să convingi un copil să facă un anumit lucru fără a-i promite ciocolată după masă sau o jucărie mult dorită. Autorul spune că nu este nevoie să îi ”păcălim” pe copii pentru a-i antrena în activitățile dorite de noi. Poate vei descoperi prin această lectură propria copilărie, propriile traume, propriile condiționări. Poate îl vei înțelege mai bine pe adultul care ești astăzi…

Și tu poți fi Supernanny 1 & 2 / Irina Petrea

irina petrea

Pe Irina Petrea o ști probabil de la TV, de când a ales postura de dădacă în reality-show-ul ”Supernanny”. Cartea e mai potrivită pentru problemele care pot apărea după vârsta de 2-3 ani, dar asta nu înseamnă că nu poate fi citită înainte. Pentru nu a ajunge în situațiile povestite de ea, este o lectură utilă pentru orice proaspăt părinte.

Diversificarea naturală + Ediția cu rețete / Gill Rapley

BLW

Autodiversificarea sau Baby Led Weaning presupune să îi lași oportunitatea copilului să se hrănească singur de la începutul diversificării. Cred ca acesta este modul natural specific speciei noastre de a ne hrăni, începând cu alăptarea exclusivă până la șase luni și continuând cu laptele matern la cerere în paralel cu hrana solidă. In practică, am descoperit că alăptând și folosind principiile autodiversificarii i-am dat copilului șansa de a descoperi singur cu propriile puteri mâncarea și rolul ei. Nu am ținut cont de câtă mizerie face, lăsându-l liber să exploreze mâncarea oferită. Nu a durat mult și mizeria făcută a fost din ce în ce mai puțină.

Există și o ediție cu rețete și idei cu ce îi poți oferi copilului. În principiu, orice fel de mâncare este potrivit, atât timp cât este gătită sănătos. Și acest lucru se poate întâmpla începând chiar de la 6 luni. Această practică poate speria pe mulți, care se gândesc că există riscul înecării. Citind cartea vei realiza că nu ai de ce să te temi și că ai numai de câștigat

The no-cry Sleep Solution / Elizabeth Pantley

no cry

Somnul este cel mai intens discutat subiect legat de bebeluși. Nici nu se naște bine și deja apare prima întrebare de la cunoscuți: ”Vă lasă să dormiți noaptea?” Din timpul sarcinii ești avertizat să te bucuri cât mai poți de somn și trezit târziu dimineața, că apoi nu mai ai nicio șansă de scăpare. Copilul va avea grijă să îți strice somnul când ți-e lumea mai dragă. Nu doarme legat toată noaptea, adoarme la sân sau bea din biberon după x luni, atunci ești față în față cu o problemă legată de somn, care trebuie urgent corectată. Ajungi în librărie sau cauți soluții pentru ”problemele de somn” pe internet constați că ai de ales între atâtea metode: unele care îndeamnă la lăsat copilul să plângă, unele mai blânde (aparent, în final tot la lăsat să plângă se ajunge) și câteva la coadă care pun accentul mai mult pe schimbatul anumitor rutine cu care copilul asociază somnul.

Cartea de față nu se află neapărat printre favoritele mele, dar este o carte care te poate ajuta să înțelegi de ce crezi că ai avea o problemă cu somnul copilului tău. O recenzie bine argumentată o poți găsi aici.


Jurnal de sarcină

pregnancy journal

Un jurnal scris în timpul sarcinii poate fi o amintire prețioasă. Sunt foarte multe amănunte care se uită ușor, dar care te pot bucura dacă ai șansa să le revezi peste ani și ani. Oferta de jurnale este generoasă, unele au conținut predefinit și te pot ajuta să îți structurezi ideile. Îți poți ruga și prietenii să îți scrie câte ceva și sunt sigură că la final vei avea un carnețel de suflet, pe care îl vei răsfoi când și când cu mare drag.

Jurnalul bebelușului

baby journal

Ca și jurnalul de sarcină, jurnalul bebelușului este o amintire prețioasă, atât pentru tine, cât și pentru copil. Poți adăuga evenimente importante precum zilele de naștere, botezul, primele cuvinte, primii pași și alte lucruri frumoase pe care îți dorești să nu le uiți niciodată.


Pe lângă aceste titluri sunt sigură că mai sunt și altele care merită citite. Fiecare ne ajută să îi înțelegem mai bine pe copii, cu atât mai mult cu cât ei nu se pot exprima în cuvinte. Este simplu să afirmăm ”este mic, nu știe el” sau ”vrea numai în brațe, este un răsfățat” sau ”este un mofturos, nu vrea să mănânce mai nimic”. Toate așa zisele mofturi sau crize au o explicație, o cauză pe care o putem înțelege și schimba sau poate doar accepta.

 

Go with the flow

Am ales să încep acest articol cu melodia de mai jos pentru că se leagă foarte bine de ceea ce aș vrea să povestesc mai departe. Când mă gândesc la creșterea unui copil, melodia asta exprimă ceea ce cred eu despre acest subiect.

DubFX – Flow

Particularitatea acestui tip este dată de felul său de a crea muzică (live) folosindu-se doar de tehnica Live looping și vocea sa. Muzica lui crește pe măsură ce adaugă un nou „strat” pasului precedent. Totul începe de la un ritm de bază, monoton și grav,  peste care adaugă pe rând câte un sunet nou.

La fel se întâmplă și cu creșterea și educația unui copil. Fiecare întâmplare prin care trece lasă o anumită amprentă asupra lui. Fiecare persoană cu care interacționează îl poate influența într-un anume fel.

Go with the flow adică lasă-te purtat de val pentru mulți înseamnă nesiguranță, eșec, risc. Însă cred că de multe ori a te lăsa dus de val poate duce la rezultate minunate.

Există la ora actuală o sumedenie de cărți destinate tinerilor părinți. Fiecare autor își exprimă metoda ideală cu privire la creșterea unui bebeluș/copil. Fiecare are dreptate într-o măsură limitată, aș zice eu. Așa cum noi ca adulți, suntem foarte diferiți, la fel sunt și cei mici. A te ghida după o anumită idee, fără să încerci să o adaptezi pe „aluatul” copilului tău poate duce la un război. Un război cu tine însuți, pentru că poate îți negi instinctele pentru a face „ca la carte”. O luptă cu copilul, care își dorește altceva. Dispute cu familia, care încearcă să își exprime și ea punctele de vedere.

Mama îmi spune că pe vremea ei exista o singură carte. Practic toată generația mea a fost crescută după aceea carte. Bunica probabil mi-ar fi spus că pe vremea ei nu exista nicio carte. Ce vreau să spun e că este foarte important să ascultăm de ce ne spune instinctul și să ne lăsăm și duși de val uneori.

În calitate de proaspăt părinte cred că te poți simți copleșit că nu vei ști să alegi metoda/teoria/curentul cel mai bun. Vei fi dezamăgit poate după câțiva ani când vei observa că poate era mai bine dacă procedai altfel (de obicei, la apariția celui de-al doilea copil, părinții tind să fie mai relaxați și să nu mai acorde importanță oricărui detaliu).

Să zicem că ai un bebeluș de câteva săptămâni și nici nu apuci bine să te familiarizezi cu noul rol, că deja vei fi intervievat de diverse persoane (cu sau fără experiență):

  • unde doarme copilul?
    • cu voi în pat? Nu ți-e teamă că te poți rostogoli peste el?
    • în camera lui? Nu ți-e teamă că nu îl vei auzi noaptea dacă plânge sau are nevoie de ceva?
    • în pătuțul lui, dar cu voi în cameră? Ar fi bine să încercați să îl mutați la el în cameră, altfel nu mai scăpați de el până se însoară.
  • alăptezi? până când vrei să îl alăptezi? ai destul lapte?
  • să nu îl ții în brațe des, că se obișnuiește numai așa.
  • să îl mai lași și să plângă, să facă plămâni.

Mai târziu, când deja copilul merge, interviul se adaptează, dar urmărește aceleași veșnice teme (somnul, laptele, ținutul în brațe, toanele sau răsfățul).

  • doarme toată noaptea? de câte ori se trezește?
  • încă mai suge? mai ai lapte?
  • unde doarme?

La toate aceste întrebări, răspunsurile și motivele din spatele lor sunt nenumărate. Se pot scrie cărți despre alegerea fiecăruia, dar nu va putea fi scrisă cartea care să le cuprindă pe toate sau care să spună care variantă este mai bună.

Până să devin mamă, aveam deja formate anumite păreri fixe legate de cum aș vrea să îmi cresc copilul. Credeam că va dormi la el în cameră din prima zi, că îl voi alăpta cel mult un an, că o să îl țin cât mai puțin în brațe și că nu se va atinge de zahăr până la un an… Acum la 16 luni, încă doarme cu noi în pat, îl alăptez în continuare, îl țin în brațe de câte ori am ocazia și s-a atins și de zahăr (rar, dar nu i-am interzis complet acest lucru).

Ideile de dinainte de nașterea lui Matei au fost influențate de tot ce vedeam/auzeam în jurul meu. Însă nu știam nimic despre cum va fi propriul meu copil. Mi-am dat seama că ador să dorm lângă el și că îmi place când stă la pieptul meu și se cuibărește căutând pe titi. Din brațele mele îi pot arăta lumea, iar el întinde mâna întrebător spre tot felul de lucruri, așteptând să îi spun cum se numesc. Cred că până acum chiar ne-am lăsat duși de val, valul numit Matei.

Notițe de la zăpadă, despre dragoste de bebeluși care cresc prea repede

Ni se întâmplă rar să petrecem mai mult de 24h legate în casă. Dacă afară e soare, clar vom fi la plimbare. Dacă plouă, vom căuta ceva interesant de făcut indoor, dacă ninge vom merge la schi și tot așa. Și dacă acasă e dezordine, e încă un motiv în plus să fugim de acasă, măcar până când vine o ploaie care să ne rețină un pic mai mult în casă.

Pe principiul ăsta, weekendul asta am profitat de prima zăpadă de anul acesta și ne-am pus schiurile în mașină, copilul în scaun și bagajele printre. Dimineața ne-am trezit fix lângă pârtie. L-am lăsat pe tati să se bucure de cafea și compania lui Matei, timp în care am pus schiurile în picioare și m-am bucurat de libertate. Apoi când a venit timpul să doarmă de prânz, am preluat ștafeta și am făcut schimb de tură cu tati.

Cum Matei doarme, e timpul ideal să mai iau praful de pe blog și să mai aștern câteva notițe. Nu că ar conta prea mult cantitatea, dar știu că voi uita amănunte frumoase pe care le trăim alături de mogâldeaţa mică numită Matei. As vrea să fie acesta locul unde să mă întorc cu drag și să mai citesc câte o întâmplare hazlie despre care să zic „uitasem asta, ce bine că am scris undeva”. Dar numai bine, este început de an și moment prielnic de făcut rezoluție pentru anul acesta. Promit să scriu mai des. Uite scriu și îngroșat, să sară în ochi. Promit să scriu mai des.

Odată cu întoarcerea la muncă, zilele s-au sacadat destul de ritmic, oarecum identice. Diminețile încep devreme, uneori ma întrec cu Matei, care din noi să mai doarmă 5 minute în plus. Îi place teribil să se mai răsfețe cu noi minute bune, până se trezește de-a binelea. Se trântește pe pieptul meu, apoi se ridică ca un urs cu greutate și se aruncă în brațele lui taică-său. Apoi se uită pe sub sprâncene să vadă unde sunt și vine cu spatele și se ghemuiește în brațele mele. Câteodată îmi ia fața și mă împinge spre taică-său să îl pup. Chestia asta l-a amuzat de când era mic mic. I se pare foarte haios când ne îmbrățișăm sau ne pupăm.

După răsfăț se dă jos repede din pat, semn ca e pregătit pentru o nouă zi. Inspectează toată casa și după ce ne îmbrăcăm, îl pregătim și pe el.

Odată ajunși la grădiniță, rămâne fix în hol uitându-se la ceilalți copii, cred că încercând să se hotărască unde să se ducă prima dată. Uneori îmi răspunde la salut că plec, alteori parcă uită complet că sunt acolo. Dacă însă abia ne-am întors din vreo vacanță, se lasă cu plânsete tragice vreo 2-3 zile. Care se opresc imediat ce ies pe ușă.

Cele 7 ore petrecute la muncă trec pe nesimțite. La început îmi era dor de abia respiram. Acum îl știu în siguranță acolo, nu îmi mai fuge gândul atât de des la el. Însă de cum urc în mașină, să merg să îl iau, mă apucă emoții de parcă aș fi îndrăgostită. Și cum să nu simt așa, când am cea mai mare comoară, cel mai vesel și blând copil de pe planetă (evident, pentru că e al meu).

După îmbrățișarea și puparea cu foc, mergem spre casă. Urmează vreo trei ore de jucat împreună, nu înainte de a-și lua porția magică de ţiți, cărora le zâmbește cu drag și pe care le caută cu ardoare de cum intrăm în casă.

M-am tot gândit dacă ar fi deja momentul să îl înţarc. Nu aș fi crezut înainte de sarcină că îl voi alăpta atâta timp. Probabil și influențată de părerile celor din jur, nu prea știam cu ce se mănâncă. Credeam că nu va mai vrea el după ce va merge la grădiniță, deși atunci avea 10 luni. Însă el s-a adaptat imediat și a înțeles că în lipsa mea, există mâncare, iar când ne reîntâlnim se va putea bucura în voie de ţiți. Nopțile sunt liniștite și odihnitoare încă de când s-a născut, pentru că dacă se trezește, caută ţiți și adoarme imediat la loc. Iar pentru mine asta se traduce în somn legat toată noaptea.

Evident că încă doarme cu noi în pat și mă amuz din când în când la gândul că am vrut cândva să îl pun la el în cameră. Camera lui a devenit între timp un fel de dressing/depozit, dar sper să o transform curând în loc de joacă.

Bebelușul meu este acum un băiețel curios, care începe să vorbească și care ne amuză în fiecare zi cu câte o nouă ghidușie.

Mami merge la muncă

Și iată că a trecut mai bine de un an și a venit timpul să îmi reiau activitatea de angajat. Cursul vieții reintră în normal, sau mai bine zis în rutina în care majoritatea dintre noi trăim: mami și tati la muncă, copilul la grădiniță. Ne rămân doar serile pline de agitație, în care adulții încearcă să rezolve cât mai multe lucruri deodată și sfârșitul de săptămână. Mult prea puțin comparativ cu dorul care mă lovește la nici două ore după ce îmi las copilul la grădiniță.

Prima zi la muncă mi-a dat senzația că parcă nu am fost nicicând plecată. Aceeași oameni, aceeași mâncare la restaurantul unde obișnuiam să mănânc la prânz, aceeași vervă (sau lipsă de vervă mai degrabă). Într-un an nu se schimbă multe, însă pentru un bebeluș, un an înseamnă enorm. Este uimitor cât de repede crește un om mic, câte învață, câte descoperă.

Cu tot dorul și dorința de a petrece mai mult timp alături de copilaș, mă bucur că m-am întors la lucru. Matei este îngrijit frumos și sunt sigură că are parte de mult mai multă distracție decât aș fi putut să îi ofer eu acasă. Iar eu sunt încântată că îmi folosesc creierul din nou la capacități normale. Mă simt utilă și faptul că înteracționez din nou cu colegii mei îmi dă putere.

Anul petrecut alături de Matei a fost cel mai palpitant, plin de nou și de bucurie. Dar este timpul să ne petrecem timpul separat și să ne bucurăm la maxim atunci când ne revedem.

Gata, fug să iau băiatul. Și ne așteaptă un weekend numai pentru noi.

Tenerife, povestea pe larg

DSC_0145

Vorba „de ce ți-e frica, nu scapi” nu e o vorba în vânt… La mai puțin de o lună de când Matei a început să meargă la creșă și doar cu o zi înainte de a pleca în concediu, M a avut pentru prima data în 11 luni febra 40. Colegi de-ai lui de la creșă au fost trimiși acasă cu câteva zile înainte cu diverse simptome (febra, muci, otită, bubițe). Mă întrebam oare ce primește și M? Cum puteam oare să plec cu el la drum cu febră și muci și stare generală proastă?

Am avut totuși noroc și M și-a revenit foarte repede. Luni l-am luat de la creșă destul de vesel. Spre seară i-a dispărut zâmbetul și a început să urce temperatura. Era o sobiţă în miniatură. După un supozitor însă, M nu a mai făcut deloc febră până la destinație. A rezistat cu brio la un zbor de 4 ore și încă un drum cu mașina de 1 oră. A fost și este o plăcere să călătorim cu el. Nici când era mai micuț nu a fost prea dificil, dar acum este chiar lejer.

Ajunși la destinație, ne-am pus bagajele în mașină și am pornit spre Puerto de la Cruz, unde am stat primele 8 zile.

Vulcanul Teide veghează toată insula (în orice colț al insulei ai fi, vârful semeț de 3718m nu se poate ascunde). Străzile și traficul îți lasă senzația că ești încă pe continent, într-un oraș destul de mare. Doar muntele rege și oceanul îți amintesc ca ești pe o insulă înconjurat de apele Atlanticului.

Ne-am cazat în centrul orașului Puerto de la Cruz, într-un hotel de apartamente, destul de decent. Ca și multe alte locuri din jur (clădiri, case, magazine), ne-a lăsat senzația că timpul de glorie a fost acum 20-30 de ani. Tenerife este a treia insulă pe care o vizitam împreună (după Malta și Rhodos; M a avut ocazia să ajungă și în Caraibe pe St Lucia). Comparativ cu cele menționate, aceasta ne-a plăcut în mod deosebit.

Este pentru prima dată când văd plaje cu nisip negru. Nu trebuie să cauți în niciun ghid sau atlas să afli că insula este vulcanică. Pietrele, stâncile și chiar și plajele sunt dovada evidentă a istoriei formării acestei insule. Poate tocmai asta este special la ea. După multe locuri vizitate pot sa zic în sfârșit că aici e altfel.

IMAG2761

Cred că am ales foarte bine să stăm 7 zile în nord și 10 zile în sud. Primele zile au fost pline de locuri noi și de peisaje unice. Drumurile sunt foarte bune, se conduce calm și liniștit. Cel mai spectaculos drum a fost cel care leagă Icod de los Vinos de La Masca. Am pornit spontan spre La Masca, fără să avem habar ce ne așteaptă. Am vizitat dimineața Icod de los Vinos (vestit pentru copacul milenar El Drago). Cum orașul este micuț ne-am gândit că putem ajunge și la Masca (de care auzisem din întâmplare de la două nemțoaice care ne-au spus să nu ratăm acest loc). Au avut dreptate, drumul este foarte îngust, deși se circulă în ambele sensuri, curbe tip „ac de păr” și o vedere superbă spre munți și ocean. De vis!

La întoarcere am mers spre vestul insulei și am poposit pentru o bere și un suc în Buenavista, un sat mic și liniștit situat aproape de ocean. Aproape în fiecare oraș există câte o piață, în mijlocul căreia se află un foișor. De obicei, este cel mai vivace loc, unde lumea se adună la povești și la contemplat.

DSC_0289

La Orotava a fost drăguț, dar nu spectaculos. Am petrecut o zi întreagă plimbându-ne prin clădirile deschise turiștilor și am admirat cartierele de case. Toate casele din zona aceasta au un aspect deosebit datorită balcoanelor de lemn și a culorilor pastelate.

O alta zi plină a fost ziua în care am vizitat vulcanul Teide. Am pornit destul de reticenți la drum, nefiind siguri dacă merita să mergem cu M așa mic acolo. De altfel există o restricție pentru gravide, bebeluși și persoane care suferă de boli de inimă. Aceștia nu au voie să urce cu telecabina. Plus că ne-am trezit târziu, ne gândeam că va fi foarte cald pe drum și obositor pentru M.

Ca să ne facem curaj am început cu o ”Cafe con leche” și după, am pornit la drum. Fără baterie la telefoane, cu bateria pe ducă la gopro, iar de GPS nu am avut nevoie, pentru că am urmărit harta. Drumurile sunt foarte bine marcate, oricine se poate descurca fără probleme.

Urcarea se face destul de rapid. Sunt 37 km din Puerto de la Cruz până la baza telecabinei care urcă la Teide (situată la 2200m). Gradele de afară scădeau treptat cu fiecare sută de metri altitudine parcursă. M a dormit tot drumul, temperatura a fost plăcută, nefiind nevoie să folosim aer condiționat.

Drumul spre Lună (pentru ca acesta este aspectul de sus de pe munte) este interesant: vegetația se schimbă rapid în numai câțiva km. Sunt foarte multe trasee de bicicletă și drumeție care se întind ca o pânză de păianjen în stânga și dreapta drumului principal. Din când în când pe cer, dintre nori mai apar câteva parapante care plutesc lin spre plajă.

Dacă M nu ar fi dormit atâta, am fi vrut să oprim la fiecare punct de belvedere de pe traseu (fiecare oferă ceva spectaculos).

Ajunși la telecabină, ne dăm seama că ceea ce ni se povestea legat de turismul intens care se face aici este adevărat. Însă oarecum justificat. Telecabina are capacitate de 44 de persoane care sunt îndesate „ca sardelele” și în 8 minute se ajunge la 3555m. Trei trasee pornesc de aici spre conul vulcanului. Majoritatea însă (printre care și noi) se întorc imediat înapoi cu cabina. Nu înainte de a face rapid câteva selfie-uri din toate unghiurile. Noi am fi mers spre vârf,  însă aerul rarefiat și-a făcut efectul asupra mea și cum eram și cu M, nu am vrut să riscam. În condiții normale (fără copii mici) se poate urca chiar și fără telecabină. Soarele este puternic, dar cu protecție de soare, se poate urca lejer.

La întoarcere, am preferat să mergem pe alt traseu, ca să mai vedem și altceva. Din nou o decizie bună. Am ales drumul care leagă El Portillo de La Laguna. A fost cel mai interesant drum. Ceața oferă un spectacol de lumină și nuanțe. Aici vreau să mai revenim cu o altă ocazie ca să mergem și pe trasee de drumeție.

IMAG2834

După 8 zile petrecute în nord a venit timpul sa ne mutăm în sud, în El Medano, loc preferat pentru kitesurfing și windsurfing. Aveam trei opțiuni de a călători din Puerto de la Cruz spre El Medano:

  • cel mai rapid pe autostradă, care mergea spre est spre Santa cruz;
  • traversând muntele de la nord la sud;
  • pe coasta de vest pe un drum destul de șerpuit.

Fiecare variantă avea în jur de 95km. Am ales sa traversam muntele, știind că între 1500m și 2000m vom vedea vegetație și ceață, asemănător cu drumul spre La Laguna, pe care l-am făcut cu câteva zile în urmă și care ne-a impresionat. GPS-ul a estimat aproximativ o oră. În final am făcut vreo 3 ore, cu o oprire în Vilaflor, unde am mâncat. Mi-a plăcut atmosfera de cabană de munte, cu oameni interesanți cu fizionomii numai bune de analizat pentru Matei.

Coborârea spre mare ne înfățișa multe sate, cu terenuri terasate, unde se cultivă în special cartofi.

Stânca roșie (the Red Rock) ne anunța apropierea de El Medano. Am rămas ușor dezamăgită la prima vedere de cum am intrat în oraș. Obișnuită cu aspectul boem al orașelor din nord, cu balcoane de lemn și culori pastelate, imaginea clădirilor din El Medano îmi aducea aminte mai mult de stațiunile de pe litoralul românesc. Oricum nimic special. Nu aveam însă dreptate în totalitate. De îndată ce am ieșit la plimbare spre plajă, mi-am dat seama ca încă suntem pe o insulă frumoasă, care are ceva surprinzător la fiecare pas.

M s-a bucurat zilnic de nisip, de apă, de copiii liberi și bronzați, de mult somn (câteodată în casă, câteodată afară, pe plajă), de oameni zâmbitori care îl plăceau imediat.

Aerul de aici l-a ajutat se pare să mai învețe ceva nou: a făcut primii săi pași. Și a învățat să arate cu degetul spre lucruri care îi atrag atenția sau spre ce își dorește să obțină. Probabil și noi am avut un rol în asta, tot arătându-i atâtea lucruri minunate: uite avionul, uite pasărea, uite oceanul, uite copilul, uite copacul, uite muntele. Uite avionul o auzea cel mai des, aeroportul era la 5 minute de noi. Primele avioane decolau pe la 6 și până la 12 noaptea M ne tot arata spre cer, semn că le-a observat.

Este primul concediu de peste 10 zile petrecut în afara României și îmi place. Este o perioadă care îți permite să vizitezi relaxat tot ceea ce vrei sa vezi și totodată ajungi să îți dorești timid să revii acasă.

18 zile de fericire în Tenerife

După cele 18 zile petrecute în Tenerife, pot face un rezumat al sentimentelor trăite pe această insulă.

Am vrut de ceva vreme deja să vizitez acest loc, dar întotdeauna găseam altă destinație mai potrivită și mai interesantă. De data aceasta a contat că puteam mulțumi pe toată lumea dintr-un foc: siguranță pentru Matei, kitesurfing pentru tati și relaxare pentru mami.

Am început vacanța ca niște turiști cu experiență, care nu și-au făcut temele ce-i drept… Am decis cu o seară, uneori câteva ore înainte, ce aveam să facem ziua următoare. Spontaneitatea este un ingredient secret al excursiilor reușite. Atunci când ești dispus să te lași surprins (în orice fel) de un loc nou, vei avea numai de câștigat.

Primele 8 zile au fost de explorare, următoarele 10 de relaxare. Însă și zilele în care am stat doar într-un singur oraș au avut farmecul lor.

Plajele cu nisip negru din nord (care îți lasă pielea fină ca de bebeluș), casele cu balcoane din lemn sculptat și vopsite în culori calde, muntele cu aspect selenar și amețitorul drum spre La Masca sunt numai câteva din lucrurile care ne-au făcut să ne gândim serios cum ar fi să ne mutăm aici.

Cum ar fi să trăiești aici? La întrebarea aceasta ne-au răspuns câțiva oameni care nu doar au visat la asta, dar au avut și curajul de a face acest pas. Răspunsul era cam la fel mereu: „Nu vii să faci bani aici, vii să trăiești decent, dar liber”!

Ne-am trezit de multe ori uitându-ne pe anunțurile imobiliare cu case de vânzare. ‘Se vende’ îți sare des în ochi, oriunde ai fi pe insulă. Pentru dimensiunile insulei, preturile variază destul de mult de la o zonă la alta.

Cea mai turistică zonă este zona de vest (Los Cristianos). I-am dedicat și acestui oraș o zi, una mult prea călduroasă. În toate magazinele de suveniruri erau numai indieni, iar în foarte multe restaurante serveau chinezi. Nu ne-a impresionat deloc partea aceasta de insulă.

Însă nordul are mult mai multe de oferit unui turist dornic să vadă și altceva în afară de plajă, terase și suveniruri.

Ne-am gândit la scenarii posibile de emigrare, la ce am putea face aici, la cum am putea găsi oferte de angajare, la cât de bine ar fi pentru Matei să crească aici. Însă după două săptămâni, a venit timpul rațiunii să vorbească cu noi. Ce facem iarna, când am vrea să mergem la schi/snowboarding? Ce facem cu dorul de părinți? Ne-am putea limita la a sta pe o insulă majoritatea anului?

Cred că avem nevoie de o doză mai mare de aventură în noi, care să alunge rațiunea atât de plictisitoare.

Dacă vreodată ne vom apuca de bagajele pentru mutarea definitivă în Tenerife, aici voi scrie prima dată.

Cum se face. Păturică din petice (patchwork)

rezultat final

Prin anul 3 de facultate mi-am cumpărat o mașină de cusut electrică. Mai încercasem până atunci să învăț să cos la o mașină de cusut veche, însă fără succes. La vremea aceea nu am reușit decât să mă enervez și să mă oftic că nu sunt în stare să învăț. Au trecut anii și mi-am amintit de dorința ascunsă de a coase la mașină. Am fost uimită de cât de ușor a fost să învăț de data asta. Doar uitându-mă în manualul mașinii și exersând făcând perdele în toată casa.

Au mai trecut câțiva ani în care s-a pus praful pe mașina de cusut, timp în care eu eram în Germania. Tot spontan, m-am hotărât să mă apuc din nou de cusut. Este un hobby frumos, care îți dă o satifacție aproape imediată și repetitivă, de fiecare dată când poți spune cuiva ”Este făcută de mine”.

Am sperat că atunci când intru în concediu de maternitate voi avea mai mult timp de croitorit. Falsă așteptare, ca multe alte vise proiectate de o minte neexperimentată în ale bebelușiei. Am reușit însă să fac câteva lucruri frumoase, în puținul ”timp liber” rămas.

Primul lucru făcut a fost o păturică din petice. Am cumpărat în prealabil mulți metri de umplutură sintetică de 3mm și 5mm, crezând că voi face producție în serie… încă mai am câțiva metri nefolosiți, la aproape un an de când i-am luat. Având la dispoziție material colorat cu diverse modele, m-am gândit că o păturică este cel mai potrivit proiect de început.

O simplă căutare pe google sau youtube te pune în fața unei biblioteci întregi de tutoriale și videouri despre cum poate fi realizată o astfel de păturică, unele mai simple altele destul de migăloase. Ca orice amator, am ales să fac un tipar simplu, din pătrate de material.


Materiale necesare

  • 1,5 m liniar material din bumbac (preferabil uni, în ton cu unul din petice)
  • 1,5 m pătrați de umplutură sintetică (eu am ales de 5mm)
  • 6*7 pătrate de 21 cm (în funcție de imaginație și posibilități, pot fi toate diferite între ele sau să respecte o anumită ordine)

Rezumatul pașilor urmați îl găsești mai jos

alegerea și tăierea peticelor (există unelte speciale pentru tăierea mai ușoară și mai rapidă a materialului, dar în lipsa acestora, se poate folosi un carton decupat pe dimensiunea dorită, în cazul de față un pătrat de 21cm)

schiță tipar (pot fi însă și cusute aleator, se poate sări peste acest pas) 

se coase pe rând fiecare fâșie de petice (am folosit cusătura simplă, așezând câte două pătrate de material față în față)

se cos apoi câte două fâșii împreună (se așează tot față în față)

se taie umplutura sintetică la dimensiunea totală a rezultatului final, păstrând o rezervă de 1,5-2 cm

se taie și a doua față a păturicii (verso), de data asta cu rezerve mai generoase, spre deosebire de umplutură, de 7-10cm. Se fixează toate cele 3 straturi cu ace de siguranță.

se rulează spre centru din ambele părți și se coase pe mijloc, urmărind linia deja cusută între 2 fâșii

se mai coase încă de 2 ori de-a lungul fâșiilor, paralel cu cusătura făcută la pasul precedent

se taie surplusul de umplutură sintetică, urmărind marginile feței principale

se coase și pe lungime, având grijă să urmărim cusătura dintre fâșii

suntem aproape de final. se îndoaie marginea rămasă de două ori și se fixează cu bolduri sau ace de siguranță.  se coase tivul astfel încât să fie suprapus peste umplutura sintetică și fața păturicii.

Și gata. Sper că a fost simplu și explicit. Dacă nu, aștept comentarii și sugestii.


Abia după o jumătate de an, am mai reușit să fac încă o păturică asemănătoare, pe care am făcut-o cadou unui bebeluș drag nouă.

%d blogeri au apreciat asta: