NEPAL. doi

Kathmandu – Nagarkot

Am dormit foarte bine şi dimineaţa am luat micul dejun la hotel, în stil englezesc, cu porridge şi omletă. Am strâmbat un pic din nas la pepenele galben, crezând ca e stricat. Am aflat mai târziu că era papaya. Cred… sper…

La şapte jumătate eram din nou pe străzi, de data asta cu ţintă clară. Voiam rucsac, bocanci şi haine lejere de in. Dar nepalezii dimineaţa nu prea au chef să lase la preţ, aşa că ne-am propus să cumpărăm doar seara.

La zece ne întâlnim cu grupul, pregătiţi de plimbare prin Kathmandu. Din nou ne urcăm în bula noastră cu aer condiţionat, de unde urmărim cu uimire, dispreţ, milă sau scârbă ce vedem din autocar: străzi pline cu gunoaie, oameni cu măşti pe faţă, vaci care stau nestingherite în mijlocul străzii, camioane colorate, cerşetori, autocare ticsite cu pasageri şi chiar şi o bucăţică de autostradă.

Ajungem în Patan, în Durbar Square.

Sunt trei Durbar Square în Kathmandu şi toate fac parte din Patrimoniul UNESCO. În trecut Kathmandu, Patan şi Bhaktapur erau regate separate. Acestea s-au unit şi formează capitala de astăzi, Kathmandu. Nepal a fost monarhie până în 2008, când a devenit republică democratică.

O poveste interesantă din istoria monarhiei este un eveniment petrecut în 2001, când prinţul moştenitor Dipendra a ucis nouă membrii ai familiei regale şi apoi s-a sinucis. La beţie… Probabil nu era obişnuit, conform religiei hinduşii nu consumă alcool. Puteţi citi mai multe despre acest incident aici.

Avem noroc să vedem unul dintre cele mai vechi festivaluri din Patan, Rato Machchhindranath Jatra. Acesta are loc o dată pe an, în aprilie sau mai şi este dedicat zeului Ploaie. Teoretic din cauza lui vine musonul, care începe în iunie şi ţine până în Septembrie. Un zeu darnic aş putea zice… Timp de o lună o „trăsură” construită doar din lemne şi corzi, se plimbă prin oraş și toată lumea se roagă pentru venirea ploii. Ca în majoritatea locurilor unde se practică ritualuri hinduse este foarte multă mizerie şi oameni care aprind lumânări şi oferă ofrande zeilor.

Plecăm spre temple, ne cumpărăm mandalale, ne facem poze de turişti şi două trei poze artistice (noroc că oamenii sunt foarte expresivi şi reuşim să obţinem poze minunate dintr-un singur click pe modul automat).

Un alt loc interesant este Ratnakar Mahavihar, unde se află zeiţa vie (în engleză sună mai bine, the Living Goddess). Procesul de selecţie este dubios şi crud, dar cine sunt eu să judec? De obicei este aleasă o fată virgină, până în vârsta pubertăţii. În momentul în care apare menstruaţia sau fata suferă de o boală severă sau se răneşte încât pierde mult sânge, aceasta pierde titulatura de zeiţă şi părăseşte templul.

Cinci preoţi aleg cine va fi următoarea zeiţă, urmărind ca fata să întrunească 32 de calităţi printre care: un găt ca o scoică, un trup ca un arbore banyan, gene ca la vacă, piept de leoaică şi voce dulce şi limpede ca de raţă … În plus, trebuie să aibă douăzeci de dinţi, să aibă sexul mic şi mâinile pline de graţie. Citiţi aici restul de criterii, mie astea mi se par oricum suficiente.

Şi acum vine testul cel mai tare, fata trebuie să arate că nu este temătoare. De aceea, este pusă într-o curte unde se află  108 capete de bivoli şi capre. Totul se întâmplă noaptea, capetele sunt iluminate doar de lumânări şi în jurul lor dansează bărbaţi mascaţi. Dacă fata nu se teme, trece la pasul următor al testului: trebuie să stea singură până dimineaţa într-o cameră plină cu capetele animalelor sacrificate mai devreme.

O lăsăm pe zeiță cu ale ei și ne îndreptăm spre următorul oraș, Bhaktapur, al treilea ca mărime din valea Kathmandu.

Este mult mai curat decât tot ce am văzut până acum. Poate și datorită faptului că mașinile nu au acces în interiorul orașului. Nu tu claxoane, nu tu praf, nu tu ricșe, nu tu mașini…. uau, e mult mai bine. Poți merge relaxat pe străzi fără să fii nevoit să te uiți în stânga și în dreapta la fiecare 2 secunde.

Wikipedia mă ajută din nou cu ce e mai important de văzut în oraș. Un subiect nu prea e detaliat de wikipedia și aici intervin eu. Este vorba de sculpturile erotice de pe stâlpii templelor. Aproape pe fiecare stâlp de lemn este reliefată câte o poziție erotică, uneori sunt implicate și animale. În special elefanți.

Unii au încercat să înțeleagă de ce au fost făcute aceste sculpturi. Sunt destul de multe teorii, dar cea mai simpatică e cea cu Zeița Fulgerelor (zeița fulgerică). Cică această zeiță ar fi foarte pudică și timidă și se rușinează să viziteze templul și îl ocolește, scutindu-l de fulgere. Numai că oamenii de știință nu pot accepta acest motiv, pentru că templul chiar a fost fulgerat cândva în istoria lui. În plus, de ce nu există aceste sculpturi și în alte temple? Corect, nici eu nu pot crede această teorie. Mai există încă șase motivații aici. Care pare mai plauzibilă? Aaa, și mai multe imagini minunate găsiți aici.

Ne mai pierdem vremea prin temple și ne uităm la o filmare regizată de niște brazilieni. În cele 30 de minute cât am stat acolo au repetat de vreo douăzeci de ori aceeași dublă în care un grup mare de copii budiști se îngrămădesc spre o pagodă a unui templu. Printre ei apar doi tineri, un el și o ea, îmbrăcați în stilul anilor 1920, cu pălărie și sacou. Dacă vedeți secvența asta vreodată, să știți că am fost și eu în culisele platoului de filmare.

Ajungem apoi la piața olarilor, unde te poți plimba în voie printre vase de lut, pământ în saci de rafie și cuptoare. Și aici era sărbătoare. Scaune de plastic erau aliniate ordonat în fața unei scene, unde zece bărbați încercau să cânte ceva. Nu ne-au impresionat prea tare, sigur era mai mult o incantație decât un act artistic.

Ne pierdem din nou pe străzi, fiecare fiind captivat de câte un magazin sau o curte interioară de blocuri, nepaleze blonde cu ochi albaștri (cum? nu există? există!!) sau orice altceva. Fiecare curte interioară are o fântână cu un izvoraș timid, care abia susură. Femeile așteaptă calme să li se umple bidoanele cu apă. Lângă fântănă de obicei, se găsește un mic templu, în miniatură, dotat cu clopoței și pastă roșie, pe care oamenii și-o pun cu dărnicie în frunte. Caprele nu lipsesc din peisaj, sunt la tot pasul.

Pe tarabe, carnea stă la bronzat în soare. Când văd imaginile astea încerc să mă gândesc că ceea ce primim noi în restaurante și hoteluri are altă sursă, un loc minunat unde muștele nu există. Aș putea deveni vegetariană măcar pentru aceste zece zile.

Plimbarea de azi mi-a plăcut. Orașul este plin de culoare și viață. Oamenii sunt veseli și iscoditori. Cred că d-asta sunt și atât de expresivi. E atât de ușor să le faci fotografii. Te privesc țintă și cu curaj. Și sunt sinceri. Îi poți citi dintr-o privire. Nu își pun straturi aparente, ca să pretindă altceva decât simt și sunt. Asta simt pe stradă când sunt cu aparatul în mână și zâmbesc oamenilor pe care vreau să îi fotografiez. Dacă în schimb intru în  magazine, oamenii sunt altfel. Comerțul schimbă caracterul oamenilor și transparența dispare. Nu peste tot, dar în mare parte.

Părăsim Bhaktapur și ne îndreptăm spre Nagarkot. În seara asta sperăm să ne bucurăm de priveliști spectaculoase către vârfurile de peste opt mii de metri din Himalaya.

Drumul este minunat. Mergem pe niște serpentine abrupte, alături de camioane colorate și gălăgioase. Pe unul din camioane vedem cum niște capre stau nelegate, încercând să își țină echilibrul la fiecare curbă. Unul din tovarășii de drum este foarte contrariat de tratamentul aplicat bietelor animale: ”Cum mă să le lași așa la voia întâmplării, deasupra camionului? Cum mă să nu le legi?” Super caprelor puțin le păsa că cuiva undeva le păsa de ele. Sunt sigură că au ajuns tefere până la destinație. Puțin stresate, dar cine nu e stresat în ziua de azi?

În zile senine, priveliștea ar fi cam așa:

Noi nu ne-am rugat suficient zeilor, am văzut doar asta:

Hotelul era cam pustiu. Foarte multe camere libere, pe alese, multe etaje și într-adevăr o priveliște faină. Nefiind mare lucru de făcut în afară de admirat peisajul, am ales să ieșim cu toții la o plimbare de seară. Nu mergem foarte mult și ni se face sete. Pe prima cocioabă care ne iese în cale scria ”wi-fi” și restaurant. Suficient. Sigur au și bere. Chiar aveau și terasă cu vedere asupra văii. Am urcat pe o scară îngustă cu toții și am ajuns pe terasa de 2m pătrați. Una din noi nici nu calcă bine pe ultima treaptă că se aude: ”Eu nu stau aici nici în ruptul capului! Nu, deci nu! Eu nu stau aici!” soțul ei înțelege că nu e de înduplicat, dar încearcă totuși: ”Hai măi, că berea e la sticlă, are termen de expirare, nu are ce să se întâmple. Stăm doar de-o bere!” ”nu, eu aici nu stau! Mergem mai departe!” Alții sunt nehotărâți. Se uitau când la nenea care ne privea zâmbitor încercând să priceapă ce vrem, când la priveliște, când la interiorul ”restaurantului”, când la cei care deja plecau. Rămânem în final patru, eu și băieții, restul pleacă spre ceva mai aranjat și dichisit. Comandăm berile și petrecem o seară faină, cu muzică reggae, un apus superb și norișori în forme de cai, iepuri, câini și chiar România la un moment dat. Povestim de alpiniști temerari care au urcat pe Himalaya, de curaj, de oameni simpli și alte nimicuri pe care acum le-am uitat. Târziu în noapte observăm că nenea de fapt dormea în ”restaurant”. După ușă era patul în care dormea el cu cei doi copilași. Frumos și simplu. Și multă liniște.

Ne-am întâlnit din nou cu trupa la hotel, la cină. Au reușit să găsească o terasă foarte frumoasă, aranjată, curată și vedere și mai faină. Cine caută găsește. Fix ce vrea. Și noi am avut exact ce am vrut și ce bine ne-am simțit.

BEST OF THE DAY: seara petrecută pe terasă