NEPAL. opt

Pokhara – Kathmandu

Azi plecăm înapoi spre Kathmandu. Cele trei zile petrecute în Pokhara, după cum ar spune Rahm, au fost interesante și frumoase. Am avut parte de adrenalină și tensiuni în grup, am văzut locuri noi și am petrecut o seară aparte în Sarangkot.

Rahm, în stilul său etern, ne sfătuiește să ne oprim pe drum să vedem un templu hindus, Manakamana, la care ai acces cu o telegondolă peste râul Trisuli. Descrierea lui cuprinzătoare (un loc interesant, vechi și foarte vizitat), ne convinge că merită să îl vedem. În plus, ne spune că este vizitat de cei care vor și urmează să aibă copii, fiind și unul dintre templele pe care orice om de religie hindu trebuie să le vadă cât trăiește.

Parcarea spațioasă de unde se ia telegondola era oarecum goală. Ne-am bucurat pentru asta, crezând că templul nu este aglomerat și ne putem relua rapid traseul spre Kathmandu. Prețurile pentru străini erau de vreo 3 ori mai scumpe decât cele pentru hinduși, asta însemnând vreo 15 dolari. Printre diferitele tarife afișate îmi atrage atenția taxa pentru capre. Exact, dacă vrei să cari o capră cu telegondola trebuie să plătești separat și ea va ocupa un loc de onoare într-o cabină specială, ca un fel de cușcă. De ce a-i căra și capra la templu? Cum de ce? Să o oferi zeilor ofrandă.

telegondola spre Manakamana

telegondola spre Manakamana

Doi din grup preferă să sară peste această experiență și se decid să aștepte la restaurantul din parcare. Nu au făcut asta, la întoarcere am aflat că au plecat cu șoferul autocarului mai departe, până au ajuns în locul unde am făcut rafting, s-au revăzut cu Ananas și au înotat în piscina de lângă râu. Rahm îi însoțește pe băieți, iar noi mergem cu Bishnu (cel care ne-a împărtășit din filozofia lui de viață în seara când am rămas în Sarangkot. Tot atunci ne-a zis că este budist și hindus, dar nu practică toate obiceiurile religiei sale).

Noi, muritorii, ne-am urcat în telegondola spre locul magic, pentru care orice hindus ar da orice să îl vadă. Deși geamurile telegondolei erau deschise la maxim, de cum am pășit în cabină, ne-a izbit un miros puternic care nu aducea nici a transpirație, nici a stricat, nici a murdar, dar era oricum un amestec de de toate. Nu sunt rasistă, dar realitatea e că oamenii de prin părțile astea de lume au un miros specific, un pic mai aparte. Cele 10 minute cu telegondola s-au simțit ore. Poate și din cauza discuției foarte tensionate dintre Lulu și apărătoarea câinilor vagabonzi. Lulu susținea că toți câinii vagabonzi ar trebui strânși și eliminați, fata spunea că stăpânii lor sunt de condamnat că i-au abandonat. Noi spectatorii ne-am distrat teribil pe seama lor.

Râsetele ne-au dispărut instant de îndată ce am ajuns la destinație. Din cabină se vedeau rânduri de oameni, așteptând să ia telegondola înapoi spre sat. Ne-am făcut un calcul rapid în minte, asta însemna că avem de așteptat cel puțin o oră. Am început să urlăm isteric și să ne gândim la alternative. Eram deja acolo. Singura opțiune era să rămânem în cabină și să ne întoarcem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar brusc simțeam cum mă arde buzunarul, că doar am dat 15 dolari să venim până aici. Și apoi, ce vor zice Bishnu și Rahm? Iar îi vom dezamăgi cu pretențiile și mofturile noastre de turiști europeni. Asta e. Mergem înainte.

Eram singurii care ieșeau din peisaj. Din sutele de oameni de pe străzi, noi eram singurii turiști. Și apoi mirosul. Mirosul acela. Nu îl voi uita nicicând. Este primul și aproape singurul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la acel loc. Nu îl pot descrie. Aș vrea să se inventeze un ecran pe care să îl poți atinge ca să miroși un anumit parfum, exact cum făceam cu broșurile Avon și Oriflame.

Cu nasul în tricou, pășim tușind spre templu. Aici nimic deosebit față de ce am mai văzut, dar mirosul… mirosul acela era atât de… am mai zis? Mirosea a acru și a a stricat și a fructe fermentate și fum, mult fum și porumbei… săracii, noroc că puteau zbura și respira aer mai proaspăt și neprihănit. Lângă locul unde se ard tot felul de ofrande (orez, fructe, flori, sânge de capră, cereale) un om mătură din când în când rămășițele. Toate astea zac în soare timp de câteva ore bune, până când mustesc și fermentează. Mirosul e atât de înțepător, că abia îți poți ține lacrimile. Dar le ții, că ăsta nu-i un motiv bun să plângi.

Dar mă întreb ce îi face pe acești oamenii să nu simtă mirosurile acelea și cum reușesc să păstreze tradițiile astea de mii de ani. Unii m-ar putea condamna pentru aceste gânduri, dar inevitabil îți pui niște întrebări. Bine, bine, cultura trebuie păstrată și protejată. Dar chiar așa? Cât din asta e religie, cât e obicei păgân, cât e supersiție, cât e ignoranță? Că lucru bun nu are cum să zacă în toată mocirla aia. Știu, oamenii trebuie respectați pentru credința lor. Nu am nimic cu asta. Eu acolo eram un intrus. Un intrus care nu știa cum să reacționeze și ce să înțeleagă. Apoi mi-am amintit de ceva istorie, de faptul că și noi, poporul dac, am fost la un moment dat păgâni și ne rugam zeilor. Și că treptat am renunțat la asta. Poate dacă nu decideau alții pentru noi, am fi ars și noi în continuare ofrande și am fi tăiat capre la colț de templu, pe care apoi le-am fi lăsat să putrezească în soare. Și gata. De aici nu mai continui. Când te imaginezi pe tine în acea cultură și te vezi cu ofrandele în mână, parcă nu ți-ai dori să  vină un englez baptist să te judece. Ai vrea să te lase în pace și să se ducă înapoi de unde a venit. Că tu vrei să vină ploaia azi și tot ce știi e că trebuie să arzi niște bețe ca să îl îndupleci pe zeul Ploii.

Ei parcă acum se respiră altfel. Ia să mergem noi la preoții de lângă templu să ne pună și nouă orez roșu în frunte și să ne binecuvinteze în stilul lui. Shukuru muku, muru kushu rucku, tuku shaka macka. Gata. Avem o splendoare de Dashain Tika în frunte.

Aici e un link către un blog interesant scris de o nepaleză născută în Australia, care trăiește în continuare în Australia. Merită citit.

După experiența asta oflactivă, tot ce îmi doresc e să nu așteptăm mult la telegondolă și să ajung repede repede la bula mea de oxigen. Dar aventura nu se încheie așa ușor. Avem de stat la coadă exact cât am estimat, o oră și ceva. Ce poți face în timp ce stai la coadă? Poze. Noi cu ei, ei cu noi. Nu știu care cui părea mai exotic, dar am reușit să fim în centrul atenției. Nu știu cum a fost asta pentru Bishnu, care nu mai scotea niciun cuvânt și zâmbea slab, din când în când. Ne-am amuzat pe seama lor (da, știu, nu se face așa, nu e frumos, nu se cade, sunt și ei oameni), dar sunt sigură că distracția a fost în ambele tabere. Hiii, am zis tabere, adică îi consider altfel, gândesc rasist. Nu mă! dar nu am alt cuvânt. Poate ”distracția a fost de ambele părți”?! dar și asta separă. Ne-am distrat cu toții copios, legându-ne de haine, de atitudini, de priviri, de orice numai să treacă timpul plăcut.

Ajunși în sfârșit în parcare, leșinați de foame și de căldură, aflăm că mai avem de așteptat, pentru că autocarul nostru nu era în zonă. Cât așteptăm vorbim despre experiența asta, încercând să înțelegem de ce ei sunt încă așa și de ce continuă aceste ritualuri. Dar în final nu e vorba de a înțelege, ci doar de a accepta.

Am ajuns târziu în Kathmandu și nu am mai avut timp decât de o cină târzie, în unul din puținele restaurante care mai erau deschise. Am râs cu gura până la urechi tot povestind de una de alta, la lumina lumânărilor. Lulu a avut grijă să termine mâncarea din toate farfuriile, ignorând că unele erau și picante și nu erau chiar pe gustul lui.

Mâine e ultima zi de Nepal. Dar până aici e bine. E foarte bine.

BEST OF THE DAY: templul Manakamana

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s