NEPAL. sapte

Pokhara

Eram în locul ideal pentru a admira răsăritul dintre măreții munți ai Himalayei. Era a doua șansă de a vedea un răsărit spectaculos, după încercarea ratată de la Nagarkot.

Ceas pus la 5 dimineața, trezit punctual cu ochii cât cepele și urcat vreo cincizeci de trepte până în vârful dealului. E clar că am supărat pe vreun zeu al norilor, al ceții sau al ploii. Norii erau adunați grămadă și n-aveau de gând să plece curând. De vreo două-trei ori am reușit să vedem doar vârful Annapurnei (~8000m), dar era egal cu zero. Ni s-a zis că cea mai bună perioadă când cerul este senin este octombrie-februarie.

Asta e. Hai la somn, că aici nu o să vedem nimic.

Micul dejun preparat de aceeași tanti Mimi nepaleza a fost delicios. Ne-am încărcat cu veselie bateriile și ne-am îmbunătățit starea de spirit după răsăritul plin de nori.

Urma să mergem la Zip flyer (considerată a fi cea mai lungă și mai rapidă tiroliană din lume 1.8km) și apoi să ne întâlnim cu restul grupului. Am plecat cu un Jeep de proveniență locală, foarte asemănător cu un Aro autohton. Fiind dimineață, eram printre primii și nu a trebuit să așteptăm mult. Am citit rapid că putem atinge viteza de 100km/h. Schela de unde pornești este destul de intimidantă. Am început treptat să simt un gol în stomac pe măsură ce mi se explica cum funcționează și ce trebuie să fac în cazul în care mă blochez pe traseu sau cum îmi controlez viteza spre final.  Înainte de plecare, stai cu picioarele împinse pe o placă de metal, care se deschide brusc în momentul în care ești pregătit. Ai o frângie în stânga care e frâna și una în dreapta, care e accelerația. Ni s-a spus să o folosim doar în cazul în care rămânem blocați pe traseu, dar mare greșeală! Ca să atingi viteza menționată de ei de 100km/h trebuie să tragi de frângia de accelerație chiar de la început, altfel mergi cu o viteză înfrânată, care nu cred că depășește 60km/h. Un tip din grupul nostru, pilot și parapantist cu experiență, a fost mai inspirat și a avut parte de alte senzații. Din cauza asta, nu pot să zic că a fost spectaculos, chiar am rămas dezamăgită. Chiar și prețul e un pic cam mare pentru ce oferă (70$). Am plătit extra încă 17$ pentru poze și o filmare cu GoPro (sunt opționale).

Am fost preluați iar de un Jeep și lăsați la vatră, la hotelul din Pokhara. Unde, deși planificat, nici urmă de restul grupului. Următoarea activitate comună era la 13:00, așa că am hotărât să pierdem vremea prin magazine și să mâncăm undeva mai aparte.

În fața unei terase, am fost hipnotizați de o ofertă la cocktailuri și ne-am comandat vreo 8 pentru noi toți cinci. Am uitat de marea regulă de care trebuie să țină cont un turist în Nepal: a nu se consuma apă de la robinet sau gheață. Ne-am amintit de regula de aur când toate cele 8 pahare colorate tronau pe masa noastră. Sistemul imunitar a funcționat perfect la toți, nesemnalându-se ulterior nicio manifestare neplăcută. Mâncarea a fost acceptabilă, dar mâncată pe fugă, pentru că trebuia să ne întoarcem la hotel unde speram să fim așteptați de ceilalți.

Ne-am fi dorit să încercăm să ne dăm și cu parapanta, mai ales că unul din grup chiar a avea un tandem cu el. Numai că se pare că nu e atât de ușor să te dai de capul tău, fără a avea un permis local pentru a face asta. Ghidul nu a avut niciun interes să îl sprijine în vreun fel, mai ales că își lua un comision frumușel dacă alegeam să ne dăm cu un parapantist local. Printre ei sunt chiar și câtiva români. Am decis să încercăm cu altă ocazie, oricum nu era prea senin.

Cu vreo 2 ore mai târziu decât ora planificată, am pornit într-o plimbare turistică prin împrejurimi (un templu, un lac, o piață, o peșteră, un sat de refugiați tibetani). La ultimele două obiective am ajuns prea târziu, dar ne-a explicat Rahm ce am pierdut: ”Peștera este o peșteră veche, dacă avem timp mâine dimineață venim din nou. Tibetanii care locuiesc în acest sat fac diverse obiecte artizanale. Unii și-au dat foc odată.” Mulțumim Rahm pentru informațiile astea prețioase.

Istoria tibetanilor din Nepal este destul de veche și plină de conflicte. Actual aprox. 3000 de tibetani sunt refugiați în Pokhara. Cândva acest oraș a fost centrul de exil al guerillei tibetane, Chushi Gandruk, acum este mai mult un oraș chinezesc. Din cele aproape 150 de magazine tibetane au mai rămas doar 12. Majoritatea aparțin acum chinezilor. Puteți citi mai multe despre acest subiect aici (în engleză).

Gata am bifat pe ”carnețel” tot ce era de văzut. Turiștii din noi pot dormi liniștiți că au bifat tot. Deși nu așa mi-aș fi dorit să văd aceste locuri, mă bucur totuși de întreaga experiență.

Revenind în Pokhara și știind că petrecem ultima seară aici, ne-am decis să ne relaxăm și să mergem la masaj. Cu o zi înainte alți prieteni din grup (printre care și latino loverul excursiei în căutare de nepaleze blonde cu ochi albaștri) ne-au povestit de experiența lor la masaj și bărbierit. Cei doi au mers la primul salon de masaj pe care l-au întâlnit în cale (e mult spus salon, să îi spunem gheretă) și au cerut masajul casei. Au primit trei fete oacheșe și tinerele, care au avut grijă să nu le lase nicio părticică a corpului nemasată (exceptând anumită zonă, care din start era exclusă pentru că nu eram în Thailanda, ci în Nepal). După două ore de masaj și streching, au continuat cu bărbieritul. Cine are curaj să se lase pe briciul nepalezilor, se zice că s-ar bucura de încă o experiență aparte.

Am mers și noi în același loc pentru un masaj, numai că alte două fete din grup ne-au luat-o înainte. Am intrat în ghereta respectivă, întrebând orientativ un preț (cereau 2500 rupii/25 euro pe o oră de masaj). Neștiind că ele sunt deja acolo, le auzim că strigă din spatele perdelei care împărțea oarecum camera în două: ”Vedeți că noi am negociat la 2000 rupii pe o oră jumate”. ”Vă place?” ”Daaa”. Revenind spre nenea cu masajul, care încerca să ne convingă să mergem cu el în altă parte, unde mai are un salon, îi spunem ”Fetele vă dau 2000 pe o oră jumate. Vă dăm și noi tot atât” ”Bine, e în regulă, haideți cu mine”.

Îl urmăm pe nepalez și după vreo 200m intrăm într-un gang dubios, unde în spatele unei uși murdare stătea o fetișcană slabă și machiată vulgar. Ne arată repede trei încăperi înguste, dintre care două comunicau printr-un fel de perete despărțitor. În fiecare era câte un pat cu așternuturi pătate cu ulei. Locul în sine arăta dezolant și trist. Îi explicăm omului că eu și prietenul meu am vrea să stăm în paturi alăturate, să putem vorbi și să ne vedem. Ne răspunde inocent că putem vorbi, că peretele sus nu e închis complet și ne putem auzi. În gândul meu ”Bă, omule, fratele meu alb (creol), eu nu cred că vorbim aceeași limbă”. Caut un pretext mai bun ca să pot pleca cât mai repede de acolo și îi zic că prosopelul de pe pat e murdar și că nu putem rămâne. ”Aduc altul acum, curat, vă promit”. E clar. Nu înțelege. Și în câteva secunde eram din nou pe străzi, în căutarea unui alt salon.

Hai că nu poate fi chiar atât de rău. Sigur vom găsi un loc acceptabil de curat. Am găsit unul care avea reclame mari scrise pe geamuri (era clar un pas înainte față de precedentul, dacă aveau bani de litere pe geamuri). Aici am găsit o recepție spațioasă, dar nu pretențioasă, prețuri mult mai mari, camere la alegere și curățenie măcar aparentă. Ăștia cereau 3500 rupii pe o oră de masaj, dar i-am spus direct celui de la recepție că am găsit alt loc cu 2000 pe o oră jumate și l-am întrebat dacă îmi oferă același preț. A luat calculatorul și după câteva secunde a acceptat fără alte negocieri. Ce bucurie!

Apoi două fete, un pic cam rușinoase?!, ne-au condus într-o cameră și ne-au lăsat câteva minute să ne schimbăm în niște pantalonași scurți mărimea XXXL (adaptabili cu un șiret). Deși cearceafurile erau pline de urme de ulei, măcar raftul cu prosoape era oarecum alb. Numărul insectelor era neglijabil, așa că m-am simțit în siguranță de data asta. Camera era luminată doar de felinarele din stradă, din cauza unei noi pene de curent. Fetele au revenit zâmbind, cu câte o sticluță mică cu ulei și au început masajul. Dintr-un schimb de priviri, fetele și-au ales pe cine masează. Fata mai scundă și mai slăbuță m-a ales pe mine. Ne-au masat întreg corpul, pe îndelete timp de două ore. Fiind ultimii clienți, ne-au răsfățat o jumătate de oră în plus. Din păcate nu am putut vorbi prea multe cu fetele, pentru că nu vorbeau engleză. Singurele cuvinte pe care ni le-au spus au fost ”It’s ok, Sir/Madam?” când trăgeau de brațele și picioarele noastre.

BEST OF THE DAY: masajul nepalez