NEPAL. noua

Kathmandu

Azi e ultima zi petrecută în Nepal. Mă întreb ce ne-a mai rămas de făcut și ce locuri noi am putea vedea. Mă așteptam la o ultimă plimbare prin oraș și prin magazine, dar și la vizitarea altor temple. Basu (ghidul care ne-a întâmpinat în prima zi) era ghidul nostru pentru întreaga zi. Cum mă așteptam, urma să vedem câteva temple, un crematoriu în aer liber și apoi program liber pe străzile din Kathmandu.

Cum? Crematoriu în aer liber? Da. Aveam să vedem locul în care nepalezii își ard morții, pe malul râului sfânt Bagmati. Credeam că astfel de ritualuri există doar în India, dar nu este așa. Spre deosebire de India, incinerările sunt mai sărăcăcioase și deschise publicului. Iar femeilor le este permisă participarea, așa că abia așteptam să văd cu ochii mei un astfel de ritual.

Prima oprire însă a fost la templul Swayanbunath sau  Monkey temple, denumit astfel datorită maimuțelor care împânzesc acest loc. Nu, nu e vorba de turiști, ci de maimuțe reale cu blană și coadă. Sar printre picioarele vizitatorilor, sunt obraznice și caută să fure tot ce le sare în ochi. Deși sunt obișnuite cu oameni în jurul lor, nu sunt deloc prietenoase. Templul este unul dintre cele mai vechi din Nepal, fiind construit în secolul 5. Este cel mai important punct de pelerinaj pentru budiștii din valea Kathmandu și al doilea pentru budiștii tibetani.

Urcarea este un pic anevoioasă, din cauza celor 365 de trepte. Pe traseu, oamenii locului dovedesc că stăpânesc tehnici de marketing eficiente. Au învățat că simbolurile vând cel mai bine orice obiect, indiferent de calitate sau preț. Un ”Om mani padme hum” spus repede și un zâmbet umil pot vinde orice, de la brelocuri, coliere, magneți la tablouri sau sculpturi. Dacă nu scrijelești un ”Om mani padme hum” nu vinzi.

Aici am aflat că în templele budiste se merge doar în sensul acelor de ceasornic. Mandalale se învârt și ele tot așa, pentru că altfel se supără Buddha. Nu, glumesc, nu se supără. E în regulă, doar că se strică kharma și aduci ghinion. Ne-am luat și noi o mandala d-asta mică și am atârnat-o pe perete. Toți prietenii au învârtit-o invers !!!

Cea mai cunoscută melodie buddha bar Om mani padme hum se auzea foarte des, de obicei în orice magazin de CD-uri sau suveniruri. Am putea și noi să copiem acest model în România, folosindu-ne de The lonely shepard (Oița singuratică) a lui Gheorghe Zamfir. Deja e cunoscută datorită lui Mr Bill, mai trebuie doar să scrijelim niște oițe și ciobani pe brelocuri, magneți și alte cele.

De aici am plecat spre templul Boudanath, tot templu budist și cea mai mare stupa din afara Tibetului. Locul impresionează prin curățenie, mult alb imaculat și una din cele mai mari mandala din Nepal. Într-unul din atelierele de lângă templu, am putut vedea cum sunt realizate picturile tibetane thangka. În spatele picturilor care aparent arată ca niște printuri color bine realizate se află foarte multă muncă. Este foarte ușor să fi păcălit atunci când vrei să cumperi o astfel de pictură, în general fiind greu de evaluat. Aici găsiți un site despre ce trebuie să țineți cont când cumpărați o Thangka.

Tot în acest atelier am văzut o mandala făcută manual de un Lama, din nisip colorat (Lama este denumirea dată liderului spiritual budist). De obicei, doar lor le este permis să conceapă/deseneze o mandala. Realizarea celei din nisip a durat patru luni. Asta da timp liber.

Urmează mult așteptatul moment….. mergem spre templul Pashupatinath, locul unde se incinerează morții din Kathmandu. De ce sunt atât de entuziasmată să văd asta? Pentru că mi se pare o experiență aparte. Este interesant să compari modurile în care oamenii aleg să fie îngropați. Unii preferă cavouri imense, din beton, alții cruci, alții sunt arși în crematoriu și apoi îngropați, alții sunt pur și simplu aruncați în râu (se întâmplă în India, atunci când familia mortului nu are bani de lemne), alții își construiesc imense piramide prin Egipt etc etc.

Am ales să mergem aici înainte de prânz, pentru a evita altfel de momente neplăcute. De cum ne apropiem de râul Bagmati se simte un miros puternic de păr ars. Pe malul râului, din loc în loc, pe câte un pilon de ciment, se află câte un om arzând mocnind pe un pat de lemne. Râul este foarte murdar, dar considerat sfânt. După ce cadavrul arde complet, rămășițele sunt aruncate în râu.

L-am întrebat pe Basu, ghidul nostru, dacă și el va avea parte de același ritual și dacă toți hindușii, indiferent de castă, ajung aici. Mi-a răspuns că da, la ambele întrebări. În general astfel de incinerări se fac lângă râuri, dar sunt și cazuri când arderea se face în vârful unui deal și apoi cenușa este aruncată în pădure. În parcul național Chitwan am văzut chiar și câteva morminte, despre care Basu mi-a spus că aparțin probabil unor călugări budiști. Acest ritual nu este însă foarte des întâlnit, majoritatea fiind arși.

Am putut privi o procesiune aproape completă de pe malul opus al râului, pe care aș vrea să o povestesc pas cu pas. Noi am asistat la arderea unei femei (cred eu tânără). După spălarea trupului în râu, acesta este așezat pe o pânză și acoperit cu flori tradiționale portocalii. Un preot, brahman, oficiază apoi o slujbă și apropiații îl înconjoară de câteva ori. După aceea, trupul este purtat pe brațe până pe patul de lemne, care se înconjoară din nou de trei ori. Fața este spălată cu apă sfântă din râu, la fel și lemnul care i se va pune în gură, pentru a i se da foc.

Apoi un membru al familiei (de obicei, fiul sau fiica cea mai mare) trebuie să aprindă focul. Se mai adaugă câțiva bușteni și paie peste trupul decedat, ceea ce face ca imaginea arderii să nu fie foarte brutală. Familia mai privește de departe încă un timp.

Astfel de imagini se pot vedea zilnic aici. Denumirea potrivită a locului ar putea fi ”Valea plângerii”. Sunt sute de oameni care privesc aceste procesiuni de pe celălalt mal al râului, deși nu au nicio legătură cu vreunul din decedați. Nici nu știu de ce o fac. Din curiozitate, din empatie, din lipsă de altceva? Aici este descris pe larg cultul morților în hinduism.

Cum am privit noi toate astea? Diferit. Fetele cu eșarfele la nas, cu capul întors, cu privirea încruntată și cu tristețe în ochi, alții au îndrăznit mai mult și au privit mai de aproape. Am avut din nou tendința de a-i judeca: de ce fac ei așa și nu ca noi? Care metodă e mai ”potrivită”, mai ”igienică”, mai aproape de firesc și natural? Nu cred că există așa ceva. Și noi avem o grămadă de obiceiuri cel puțin ciudate, care uimesc uneori mai mult decât credem. În Nepal, în maxim 8 ore de la constatarea morții ajungi pe valea râului, pe patul de lemne. Nu mai rămâne nicio urmă din tine până la sfârșitul zilei. Este o abordare mai pragmatică și mai rapidă.

La noi, stai până la 3 zile pe o masă, în cea mai dichisită cameră din casă, păzit pe rând de câte un apropiat care trebuie să aibă grijă chiar și pe timpul nopții să nu se apropie vreo pisică de tine. Din momentul morții până la îngropare, ai parte de o sută cincisprezece mii de ritualuri și superstiții (prosopelul, orezul, găina, lumânarea, hainele, batistele etc etc). Mai există și o anumită practică în special în rândul generațiilor mai vechi, care își pregătesc cu grijă sicriul, cavoul, hainele pe care le vor purta la înmormântare și toate celelalte lucruri necesare la pomană. Și totul duce la același rezultat.

Cred că am stat vreo oră privind nedumeriți și uimiți la ce se întâmpla în fața noastră. Aveam o mulțime de întrebări în minte, care se loveau una în alta și nu își găseau niciun răspuns. La fiecare lucru nou, am tendința de a căuta motive și a raporta totul la ce sunt eu obișnuită să văd. Din nou a fost vorba doar de a accepta, fără a mai căuta alte înțelesuri.

Am plecat de aici ușor deprimați, dar la primul colț de timplu, am zâmbit din nou când niște maimuțe jucăușe ne-au ieșit în cale.

Basu ne-a povestit un pic și despre călugării sadhu și cum să facem diferența între unul adevărat și unul comercial. Cel mai popular lucru știut despre ei este faptul că fumează marijuana și că poartă dreaduri. De foarte multe ori aceștia abuzează de imaginea sfântă a acestei secte, fiind mai mult cerșători, decât oameni sfinți. Ca să devii călugăr sadhu trebuie să sacrifici absolut tot ce posezi până în acel moment. Trebuie să renunți la orice lucru material și chiar și la copii sau familie. O poți face la orice vârstă, chiar și după ce ai familie. Adevărații sadhu nu cerșesc și nu stau la vedere prin temple. Aceștia pot cere de mâncare, dar doar de la trei case într-o zi. În 1970, Baba Rampuri (William A. Gans) a fost primul străin care a devenit sadhu.

Deși se împart în foarte multe secte, majoritatea îl urmează fie pe zeul Vishnu, fie pe zeul Shiva. Pentru cei care îl urmează pe zeul Shiva este mult mai simplu să motiveze de ce fumează marijuana (Shiva este înfățișat de foarte multe ori meditând cu ochii închiși de la efectul marijuanei).

Datorită faptului că sunt considerați oameni sfinți, le este permis să fumeze marijuana, dar nu au voie să o vândă. Cu ocazia festivalui dedicat zeului Shiva, numit shivaratri, mii de sadhu sărbătoresc fumând marijuana. Templul Pashupatinath, cel mai popular loc, se acoperă cu un nor dens de fum pe toată perioada festivalului. Practica este folosită pentru a ajunge la iluminare și înțelepciune supremă… Până și viața de apoi este una privilegiată. După ce moare un om sadhu, se crede că sufletul părăsește corpul și plutește până la muntele Kailash, unde e izvorul Gangelui și casa lui Shiva. Aici va duce o ”viață” similară cu cea din timpul vieții, meditând și fumând haș.

Deși nu mă așteptam să mai avem șansa de vedea ceva suprinzător azi, m-am înșelat. A fost cea mai aparte zi.

Și cum Nepalul nu contenește să te surprindă până la ultima secundă, povestea mea nu se încheie aici. După ultimele bifări turistice, am ales să mâncăm undeva cu toții. Am ales în funcție de aspectul terasei, număr de umbreluțe și aparenta curățenie. Eram siguri că am nimerit într-un loc minunat. Ne-am așezat la umbra unui copac din care picau insecticuțe mici și lipicioase. Dar de ce să fim pretențioși acum în ultima zi? Am ales să rămânem la aceeași masă, că doar nu vom muri din atâta lucru. Suntem deja mai rezistenți.

Am comandat băuturile și mâncarea, iar între timp eu am făcut o vizită la budă (wc, toaletă etc). Trec pe lângă bar și ajung în fața budei. În mijlocul camerei, într-o groapă de un metru pe un metru, un nepalez era băgat până la genunchi în rahat (nu d-ăla turcesc), cu mâinile goale. Lângă el, altul îl ajuta să îl mute din groapă afară. Rămasă piatră în fața acestei imagini, băieții probabil îmi observă uimirea și îmi răspund relaxat: ”Sorry, we are working” (Scuze, muncim). Mirosul era atât de pătrunzător, că nu am putut să trag aer în piept. O fată mult prea curajoasă în schimb a sărit peste groapa respectivă și a intrat totuși în așa zisă toaletă. M-am întors cu stomacul pe dos, fără să împărtășesc din experiența mea. Am făcut-o după masă, crezând cu naivitate că bucătăria sigur nu este în același loc. Mâncarea a fost bună totuși, deși pentru Lulu au urmat zile umede și nici măcar Furazolidonul și Imodiumul nu au făcut față. La plecare, am mai vrut să mai arunc o privire la locul cu pricina și m-am întristat când am văzut că bucătăria era la o ușă distanță. Îi mulțumesc pe această cale mamei, care m-a înzestrat cu un sistem imunitar rezistent.

BEST OF THE DAY: templul Pashupatinath, unde se fac incinerări

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s