Amintiri din copilarie. Sighisoara

La sugestia prietenilor, m-am decis să povestesc câteva întâmplări cheie din copilăria mea. Nu cred că am fost un copil/o adolescentă problemă pentru părinții mei, dar a trebuit să îmi câștig libertatea și încrederea lor treptat. Sunt norocoasă să am niște părinți raționali, destul de permisivi și foarte deschiși. Numai că orice le-aș fi zis începând cu ”Vreau…” trebuia să fie justificat de motive și argumente. Nu era întotdeauna ușor și atunci, ca să obțin ce voiam, mai apelam la minciuni nevinovate. Doar că ”minciuna are picioare scurte” și atunci mă trezeam că își pierdeau încrederea în mine și iar trebuia să o iau de la capăt.

Povestea de azi este despre cum am reușit eu să plec la Sighișoara și cum erau ai mei aproape pe punctul de a trimite poliția în căutarea mea. M-am tot gândit dacă să scriu despre asta sau nu. Și asta pentru că nu mai știu exact ce variantă a poveștii știu părinții mei, în special tata. Dar apoi, faptele fiind deja consumate, nu cred că greșesc cu nimic dacă aduc lumină în acest caz și rămânem toți la o singură poveste, unică și cea adevărată. Mamă, tată, vă mulțumesc pentru nemărginita înțelegere și promit că nu mai fac 🙂

Întâmplarea are loc acum vreo zece ani, când eu eram la liceu, în timpul vacanței de vară dintre a XI-a și a XII-a. Cred că toți ați auzit de festivalul medieval de la Sighișoara, care se desfășoară de câțiva ani buni, în ultimul weekend din iulie. Auzisem descrieri faine despre festivalul asta și îmi doream din tot sufletul să îl văd cu ochii mei. Stând la povești cu un prieten, mă întreabă dacă nu cumva vreau să merg cu el și un alt prieten de-al lui. Normal că voiam. Singura mea misiune era acum să îi conving pe ai mei, din prima, și fără prea multe întrebări, mai ales că plecarea era a doua zi.

În niciun caz nu puteam să le zic, ”Știți, nu mă lăsați și pe mine la Sighișoara, cu doi băieți (pe care nu îi cunoașteți). Stăm la cort cu toții, vaai, ce frumos o să fie!” Asta ar fi încheiat discuția atât de brusc, printr-un simplu ”Nu”. Buuun, păi atunci hai să ne gândim: dacă le zic că plec cu aproape toți colegii de clasă pare mai plauzibil. Să anticipăm întrebări: ”Păi și de ce ne spui tocmai acum? Când v-ați hotărât să mergeți?” ”Proful de geografie ne-a zis despre acest festival abia azi și deja o parte din colegi și-au întrebat părinții și ei sunt de acord” (asta merge destul de des, cu părinți care deja au hotărât că e ok să le plece odraslele de capul lor). ”Și câți mergeți, care mergeți?” ”Suntem vreo 12. Adriana, Andrei (important să fie numele de care aud mai des, ăia care au note mari de obicei sau de care nu au auzit nimic rău), Alexandra, Iulia, Alex, etc etc”. ”Unde stați?” ”Au sunat deja niște colegi și putem sta la o pensiune, chiar lângă cetate” ”Cu ce mergeți?” cred că am zis că cu trenul, deși era imposibil cu trenul, existând doar autocar. Până aici planul îmi părea ideal, fără erori. Acum hai cu curaj la părinți să vedem ce zic. Au fost suspicioși de la bun început și s-au folosit și ei de câteva tactici de detectare de minciuni. Au vrut să vorbească la telefon cu unul din colegi, ca să fie siguri că cu ei plec. Asta nu anticipasem, dar am găsit o portiță de două minute și l-am sunat rapid pe Andrei și am încercat să îi explic planul. Apoi s-au răzgândit și nu l-au mai sunat, drept dovadă că doar m-au testat.

După o serie de întrebări la care am rezistat eroic, a venit hotărârea: te lăsăm, dar mama ta vine cu tine până la punctul de întâlnire, să vadă sigur cu cine mergi. Atât de bucuroasă am fost de reușită, că nu m-am mai gândit la nimic altceva. Parcă nici nu îmi venea să cred că într-adevăr mă lasă să plec. Deja era 10 noaptea, mi-am făcut bagajul și am așteptat cu nerăbdare a doua zi.

Dimineața tata a plecat la serviciu, eu am rămas cu mama, care trebuia să ma însoțească până la punctul de întâlnire cu colegii. Nu mai aveam niciun plan pentru ce aș putea să îi zic când vom ajunge acolo și va constata că nimic din ce am bălmăjit nu era adevărat. Cred că pentru mine era important că l-am convins pe tata și urma să mă bazez pe mama, care era mai tolerantă și care poate ar fi înțeles de ce am procedat așa. Ideea e că m-am ținut tare și am mers înainte. Locul de întâlnire era în alt oraș, la 20 de minute de mers cu microbuzul. Mama a mers cu mine până la microbuz, mi-a luat bilet și mă suprinde brusc spunându-mi că e în regulă, mă pot duce singură și că se bazează pe mine că spun adevărul. Nu mi-a venit să cred. Totul se simplifica așa de ușor, deja vedeam că de aici încolo totul e clarificat și nu va trebui să mai mint și mă voi putea bucura de escapada asta.

Eroarea nr 1 În euforia succesului, am omis să îmi mai sun colegii, care ar fi trebuit să mintă pentru mine, că sunt cu mine, că etc etc tot scenariul spus acasă.

Am ajuns in autogară, m-am întâlnit cu prietenii mei și în timp ce așteptam, mă sună mama… Voia să știe dacă m-am întâlnit cu colegii și să vorbească cu unii din ei… Oo… de unde să iau eu acum colegi? Primul răspuns a fost: ”sunt împrăștiați prin gară, unii la baie, unii la bilete, te sun eu imediat ce dau de ei”. Ce răspuns stângaci. Repede, trebuie să facem rost de un Andrei și o Adriana măcar. Andrei era simplu, doar eram cu doi tipi după mine, cărora nu le putea distinge vocea. Adriana era mai greu de găsit. Am rugat o fată care aștepta și ea lângă noi, dacă nu vrea să se dea drept Adriana, să spună că merge la Sighișoara, că e grupul mare, in fine i-am spus pe fugă tot planul. O sun pe mama, vorbește cu ”Andrei” și ”Adriana” și îmi spune că ”hmm, parcă nu era vocea Adrianei”, ”ei mamă, o fi și ea răgușită, cum să nu fie ea?”…

Trebuie să precizez că totul se petrecea într-o perioadă în care telefoanele mobile abia apăreau. Eu aveam unul în dotare, dar mi se părea că e doar cauzator de probleme. Cu el, ai mei puteau oricând să mă sune și trebuia automat să răspund. Pentru ei a rămâne fără baterie, a nu avea semnal, a vorbi la telefon cu altcineva nu erau motive să nu poți răspunde la telefon… Eu și el trebuia să fim nedespărțiți…

Pe drum, a mai sunat și tata de verificare. Spre deosebire de mama, el nu era curios să vorbească cu nimeni, voia să audă că sunt bine… Ce ușurare!

Buuun, am ajuns la destinație, am pus cortul și am ieșit în lume să vedem cetatea… Ce bucurie! Am uitat complet de tot efortul depus să ajung acolo, de telefoane, de părinți și credeam că ce a fost mai greu a trecut.

Eroarea nr 2  Spre seară am rămas fără baterie. Nici nu am băgat de seamă. Abia a doua zi la prânz am constatat tragedia.

Ce s-a petrecut între timp: ai mei, văzând că nu răspund la telefon, au început să intre în panică (de ce, nu știu, cică așa fac toți părinții). Au găsit o agendă în care aveam numerele de telefon ale colegilor. Au sunat pe rând pe Andrei (cel real) și pe Adriana (cea reală). Nepuși în temă, au răspuns cu Adevărul! Andrei dormea, la el acasă, nu știa nimic de mine și mai ales de Sighișoara. Adriana era la muncă, habar n-avea unde sunt și ce vorbesc ei acolo… Panica a crescut și mai mare!! Fratele meu fiind prin zonă, în loc să îi calmeze, a mai adăugat și el ”Aaa, păi voi nu știți, dar soră-mea mergea de nu știu câte ori la București, fără să vă spună! Sigur e la mare acum, sau cine știe pe unde!”

Tata nu mai înțelegea nimic. Știa de la mama că m-a condus la autocar și că s-a întâlnit cu colegii mei și acum brusc, nimeni nu mai știe nimic. Mama m-a acoperit, având încredere în mine și i-a spus tatălui meu că s-a văzut cu grupul și că e cum le-am povestit. Practic a mințit pentru mine, fără să realizeze ce face. Cum tata detestă minciuna, s-a simțit trădat și de mine și de mama. Și peste toate astea, acum nu reaușeau să dea de mine. Mama a fost la un punct să leșine, iar eu în timpul ăsta nici măcar nu bănuiam ce se întâmplă acasă. S-au gândit că am fost răpită (eee, aici știrile ProTv si cele de la ora cinci au ajutat enorm), că sunt poate ieșită din țară, că am fost forțată să mint ?! că… clar, asta e caz pentru Poliție. Dacă nu răspunde până la ora X, sunăm la poliție să o caute ei.

Am reușit să încarc telefonul și de aici a urmat potopul. Am vorbit cu ei, mama avea o voce stinsă, clar supărată și epuizată. Voia să știe măcar unde sunt și că sunt bine. Și să le spun și cu cine sunt, că ei au descoperit minciunile mele. Eu tot nu m-am lăsat și am continuat cu minciuna. Făceam parte dintr-o agenție de fotomodele, cu care eram destul de apropiată. Le-am spus că de fapt, sunt cu ei și nu le-am zis asta pentru că știam că tata nu îi prea simpatiza. Bine, dacă așa este, așa să fie, dar ei vor să vină la Sighișoară să se asigure că sunt acolo. Din nou a fost un test, probabil să vadă ce reacție am… Nu au mai venit în final. Nici nu au mai vrut să verifice nimic. Nu mai avea niciun rost oricum. Era bine că le-am răspuns, că probabil mă voi și întoarce acasă. Faptele nu mai puteau fi reparate…

Nu prea m-am mai bucurat în zilele care au urmat și îmi era oarece teamă să mă întorc acasă. Mă așteptam la ceva pedepse, care aveau să îmi strice cam toată vacanța de vară. Când am revenit, ai mei erau prin curtea casei. M-au ignorat total, parcă nici nu eram acolo. Și atmosfera asta a durat câteva săptămâni. Nu mai aveau încredere în mine pentru nimic. Asta a fost o pedeapsă mai puternică decât orice ceartă sau bataie. Îmi dădeam seama că i-am făcut să sufere și că le-am trădat încrederea. Îmi părea rău enorm, dar nu mai puteam da timpul înapoi.

Acum ne amintim râzând de întâmplare. Atunci a fost o lecție de viață. Mi-am dat seama cât rău poate face o minciună, uneori spusă doar pentru a-ți satisface un moft.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s