Doamna Cucu

Pe 3 mai am devenit doamna Cucu, cu acte în regulă şi cu acordul lui Dumnezeu. Am aşteptat cu nerăbdare acest eveniment şi spre surprinderea mea, m-am implicat cu plăcere în organizarea acestuia. Practic, a fost uşor. În realitate însă, ultimele două săptămâni s-au desfăşurat într-un ritm nebun.

Multă vreme am crezut că eu nu voi face nuntă. Pentru că nu rezonam deloc cu felul în care se desfăşoară nunţile sau cu obiceiurile legate de acestea. Nu vroiam brad, nu vroiam turtă, nu vroiam lăutari şi acordeon care să mă ducă la biserică. Nu vroiam practic nimic din ce cred eu că înseamnă nunta românească. Numai că trebuia să fac un compromis. O dată să îi fac o bucurie mamei mele, care şi-a dorit foarte mult să fac nuntă (urmăriţi si povestea „nunţii sale” mai jos şi veţi înţelege motivul ei) şi altă dată să nu îmi calc prea mult pe inimă, acceptând tot felul de obiceiuri aiurea. Singurul lucru pe care mi l-am dorit era să mă cunun la biserică. În rest, petrecerea de după o vedeam o simplă petrecere ca oricare alta.

Dar cum „odată intrată în horă, trebuie să joci”, multe din lucrurile pe care le vedeam inutile sau de neacceptat, au intrat uşor uşor în plan.

Spuneam mai sus de povestea mamei mele… Ei, se făcea că acum mulţi ani, lumea nu prea accepta uşor să vadă o mireasă în biserică, care are deja copil acasă. Părinţii mei s-au căsătorit legal înainte ca fratele meu să se nască, iar nunta religioasă era planificată odată cu botezul. Numai că în acelaşi an, bunica mea a murit şi nunta a trebuit să fie amânată. Când a venit timpul să facă şi cununia, părinţii tatălui meu s-au decis să o facă noaptea (ca să nu vadă lumea din sat că se duc la biserică). Mama a luat o rochie albă de la naşa ei (nici vorbă de probat o sută de rochii până să se decidă), nişte pantofi care arătau cât de cât albi şi un palton negru (pentru că era încă în doliu). Lăutarii nu puteau fi chemaţi, aşă că alaiul de nuntă a fost format doar din familie şi au pornit cu toţii în miez de noapte spre biserică. Nu cu limuzina sau vreo caleaşcă, ci pe jos. La întoarcerea de la biserică, un biet sătean, care venea pe bicicletă spre ei, la vederea întregului alai în frunte cu mireasa şi cu lumânările aprinse, a crezut că i-a venit sfârşitul. Bietul om a căzut în şanţ, cu bicicletă cu tot. Asta e amintirea mamei mele de la nunta ei, de aceea spera ca măcar eu să am parte de ceva diferit. Şi a fost diferit şi frumos.

Nu am avut nevoie de luni de pregătiri, ci doar de 3 luni.

Prima dorinţă în şirul de evenimente a fost copilul. Îmi doream un copil, dar de multe ori doar vorbeam despre acesta, fără să luăm vreo decizie. În paralel, Marian pregătea o cerere în căsătorie, pe care a meşteşugărit-o timp de vreo două luni. Practic, avea inelul şi aştepta momentul potrivit. Acesta s-a ivit o singură dată anul trecut, dar fix în acea zi nu a luat inelul cu el. A mai trecut ceva timp şi cererea nu mai venea. Însă dorinţa cu copilul devenea din ce în ce mai mare. Cum copilul a fost mult mai uşor de făcut decât ne-am imaginat, ne-am trezit că cererea în căsătorie nu a apărut decât după ce s-a confirmat sarcina. Acel moment potrivit s-a ivit într-un final, într-un vechi turn de pe o insulă din Olanda. A fost o surpriză maximă pentru mine, pentru că nu mă mai aşteptam la acest lucru.

Până şi părinţilor le-am dat aceste veşti într-o ordine aleatoare, în timpul celor două zile petrecute în Olanda. Prima veste a fost că vor fi bunici, apoi că ne-am găsit naşii şi într-un final că m-a cerut de soţie. Ordinea firească, nu?

A fost cel mai intens weekend din viaţa mea. Fiecare nouă emoţie aducea un nou val de bucurie. Deja nu mai ştiam de ce să mă mai bucur mai tare. Că voi fi mamă, că mă mărit sau că am fost cerută? Nu mai conta, dar parcă voiam să iau o pauză şi să mă bucur în tihnă de fiecare în parte.

După acest weekend, am hotărât ca nunta să o facem cât mai repede. Ca să nu ne ocupe mintea prea mult timp şi să putem să ne pregătim, sufleteşte măcar, pentru noile roluri de părinţi. După mine, eram gata să o facem în 3 săptămâni. Hotărâtă că putem face nunta până la începerea postului, am sunat la cetate în Braşov şi surpriză, erau liberi. Normal, cine să mai facă nuntă iarna? După ce am analizat mai în tihnă situaţia, ne-am hotărât să fie în mai, după postul Paştelui. Însă surpriză, se pare că există o superstiţie legată de nunţile de mai. Că cică nu rezistă. Am depăşit şi această aşa-zisă „piedică” şi am ignorat total aceste vorbe fără fundament şi logică.

Cum trebuia să fim în ţară cu zece zile înainte de nuntă, pentru căsătoria civilă, ne-am luat concediu pentru două săptămâni în mai. Până atunci, am tot frunzărit pe internet pagini legate de nunţi, decoruri, tematici şi alte mărunţişuri. Am început cu o listă pe care ne-am notat tot ce credeam că va fi necesar pentru nuntă şi un buget estimativ.

Rochia a fost cel mai simplu lucru din toată lista. Am probat 5 rochii şi una din ele a fost norocoasă.

Locaţia am ales-o destul de uşor şi s-a dovedit a fi alegerea ideală în final. Ştiam doar de herghelia de la Pănicel. Nu ştiam că au restaurant şi că organizează nunţi. Am trimis soliile (socrii) pentru semnarea contractului şi în rest am comunicat numai prin emailuri. La fel am procedat şi cu restul de firme (flori, decor, băuturi, dans, invitaţii, tort). Când am ajuns în ţară am mers la sursă sigură. Ştiam deja cu cine vreau să colaborez şi deciziile le-am luat în baza ofertelor trimise pe email.

Singurele lucruri care ne-au dat bătăi de cap şi discuţii au fost ţuica şi lăutarii. Tatăl meu nu concepea nuntă fără lăutari, iar socrul nuntă fără ţuică. Am încercat să le explicăm că e nunta noastră şi nu vedem necesar să avem aceste lucruri, dar tristeţea şi dezamăgirea de pe feţele lor ne-au făcut să cedăm şi să acceptăm în final dorinţele lor. Şi bine că la sfârşit toată lumea a fost mulţumită. Am convenit cu tatăl meu că lăutarii vor interveni strict la hore şi sârbe şi vor avea program redus. Am amuţit un pic la începutul petrecerii, când la aperitiv lăutarul s-a pornit pe cântat ceva muzică populară, cu influenţe puternice de Adi Minune. Am intervenit rapid şi i-am mai auzit doar la reprizele de dans.

Din cele 14 zile petrecute în ţară, niciuna nu a trecut fără să facem ceva legat de nuntă. Partea cea mai amuzantă era când încercam să adormim şi ne mai trezeam că ba îi aranjam la mese pe invitaţi, ba că îi combinăm altfel în camerele de la pensiune, ba că le-am găsit cu ce maşini să vină. Şi uite aşa, Marian striga mereu câte un nume nou înainte de somn.

Spovedania de dinainte de nuntă a fost simpatică. De dimineaţă pe nemâncate şi fără vreo altă pregătire, mergem la biserică. Mai întâi Marian, apoi eu. Şi mă întreabă preotul „Când te-ai spovedit ultima oară?”, iar eu zic „Prin facultate”, si el „păi şi ce păcate mai ai de atunci?”, „pai nu cred că am păcate mari. Nu ştiu. Am fost cuminte. Întrebaţi-mă dvs”. Şi începe „Ai minţit?”, „Nu”, „Ai luat numele Domnului în deşert?”, „Nu”, „Ai invidiat?”, „Nu”, „Ai înjurat?”, „Nu”, „Ai preacurvit?”, „Nu” zic eu din reflex (şi oricum, cum să răspund cu da la o astfel de întrebare). Pauză… şi apoi tot el „păi cum nu, că doar trăieşti împreună cu el” (el, Marian, care aştepta cuminte, pe un scaun, departe de noi), „şi vom avea un copilaş” continui eu. Preotul dă din cap moralizator şi încheie „Mda, aşa e în ziua de azi…” Şi continuă cu o rugăciune şi sfârşim spovedania împăcaţi şi eu iertată. Acasă, mama lui Marian, ne întreabă direct „Şi, câte canoane v-a dat?”… (pentru cei neduşi pe la biserică, canoanele sunt rugăciuni pe care trebuie să le spui după spovedanie pentru iertarea păcatelor). Nici nu şi-a pus problema că nu am avea păcate, dar spre surprinderea ei, nu am primit nimic.

Dansul de deschidere l-am învăţat pe fugă, în trei zile (în fiecare zi câte o oră). Ne gândeam la un moment dat să renunţăm de tot la idee şi să începem frumos cu un blues clasic, lejer, dar măcar să ieşim neşifonaţi din această experienţă. Până la urmă a ieşit cât de cât bine şi rochia a rămas intactă după.

Şedinţa foto de logodnă ne-a pus la mare încercare. Ne-am plimbat prin Braşov în căutare de verde şi aspect medieval, romantic. Nu că ar fi greu să găseşti asta în Braşov, dar durata unei astfel de şedinţe este uimitoare. În final a ieşit ceva frumos, aparte, dar ne-a lăsat fără vlagă în acea seară.

Baloanele de hârtie au fost un element de decor special. Le-am comandat din China în Germania şi au sosit la limită, dar a meritat efortul. La final, le-am vândut celor care ne-au ajutat cu decorul şi care le-au montat.

Cununia civilă a durat extrem de puţin, cred că nu mai mult de 5 minute. Nu am reţinut eu exact ce obligaţii şi drepturi avem, pentru că a ajuns brusc la Vrei să? şi Vă declar căsătoriţi. A urmat semnarea actelor şi pupăturile de rigoare. Frumos, rapid şi organizat. Nimic de reproşat.

Ziua nunţii s-a desfăşurat cu repeziciune. Nici nu mai ştiu bine şirul evenimentelor, dar cred că a ieşit frumos pentru toată lumea. Pentru că doar cu senzaţia asta am rămas. Nu mai contează că cu o oră înainte de pregătiri, între coc şi machiaj eu aranjam invitaţii la mese (pe foaie bineînţeles) şi chiar şi înainte de biserică, îmbrăcată deja mireasă, mai mutam câte un cartonaş cu numele invitaţilor de la o masă la alta. Nu mai contează nici că strigam cât puteam de tare după fotograf, să vină să îmi facă pozele de rigoare cu mirele care vine să ducă mireasa la biserică. Cred că după ora zece noaptea, am respirat uşuraţi şi am mai scăpat de emoţii.

O surpriză minunată ne-au pregătit-o naşii. La miezul nopţii, şi-a făcut apariţia un bun prieten de-al lor, care are o voce uimitoare şi cântă muzică populară de te unge la suflet. Se pare că au pregătit surpriza cu mult timp înainte de nuntă şi au complotat împreună cu lăutarii, pe care eu i-am acceptat cu greu în program. A fost singurul moment la care mi-au dat lacrimile, drept dovadă că are într-adevăr o voce minunată.

Ar mai fi multe de povestit, dar cred că cel mai important este că toată lumea s-a simţit bine (sperăm) şi noi am rămas cu nişte amintiri speciale. Deşi am fost foarte reticentă legat de organizarea sau necesitatea unei nunţi, mi-am schimbat părerea şi cred că e un eveniment unic, care merită tratat ca atare. Şi poate că o să îmi vină rândul să susţin conceptul de nuntă peste ani, când sigur lucrurile se vor face diferit şi fata mea va veni cu replici tăioase că „ea nu are nevoie de nuntă”…

Acum că sunt doamna Cucu, mă pregătesc să devin mamă…