Mai am aproximativ două luni până la ziua cea mare, când voi naşte. Mi se pare o veşnicie. Chiar mă întrebam amuzantă cum ar fi fost dacă trebuia să aştept 2 ani, ca la elefanţi. Dar spre norocul meu, cele nouă luni de sarcină sunt acceptabile. Şi chiar a fost foarte uşor până acum. Fără greţuri, fără pofte absurde, fără rău de orice fel. Doar greutatea care vine de la mărirea în dimensiuni. Şi nu pot să nu mă gândesc la oamenii care poartă această burtă permanent (în special bărbaţii, însetaţi de bere). Ideea că voi scăpa de această povară în scurt timp mă linişteşte. Dar cum o fi să tragi de ea mereu?
Am 11 kg în plus, luate în 7 luni. Acestea mă împiedică:
- să mi-o mai văd (ştiţi la ce mă refer).
- să mă ridic rapid din pat/fotoliu. Trebuie să mă răsucesc pe o parte sau să fiu ajutată.
- să mă leg uşor la şireturi. Încă reuşesc cu o anumită tehnică să mă leg singură. Am înţeles că va veni şi momentul în care nu voi mai putea face asta deloc.
- să mă aplec. Orice lucru trebuie să îl ridic din poziţia şezut.
- să port tricouri scurte sau pantaloni strâmţi.
- să practic diverse sporturi (graşii cu burtă însă nu ar avea vreun motiv să nu facă sport)
Şi lista ar putea continua. Ideea e că îi compătimesc pe oamenii cu burtă, dar în acelaşi timp nu pot să îi înţeleg cum pot să trăiască aşa zi de zi.
Voi reveni cu un articol mai serios despre experienţa sarcinii şi cum a fost pănă acum.
Food Fun Freedom 