Ni se întâmplă rar să petrecem mai mult de 24h legate în casă. Dacă afară e soare, clar vom fi la plimbare. Dacă plouă, vom căuta ceva interesant de făcut indoor, dacă ninge vom merge la schi și tot așa. Și dacă acasă e dezordine, e încă un motiv în plus să fugim de acasă, măcar până când vine o ploaie care să ne rețină un pic mai mult în casă.
Pe principiul ăsta, weekendul asta am profitat de prima zăpadă de anul acesta și ne-am pus schiurile în mașină, copilul în scaun și bagajele printre. Dimineața ne-am trezit fix lângă pârtie. L-am lăsat pe tati să se bucure de cafea și compania lui Matei, timp în care am pus schiurile în picioare și m-am bucurat de libertate. Apoi când a venit timpul să doarmă de prânz, am preluat ștafeta și am făcut schimb de tură cu tati.
Cum Matei doarme, e timpul ideal să mai iau praful de pe blog și să mai aștern câteva notițe. Nu că ar conta prea mult cantitatea, dar știu că voi uita amănunte frumoase pe care le trăim alături de mogâldeaţa mică numită Matei. As vrea să fie acesta locul unde să mă întorc cu drag și să mai citesc câte o întâmplare hazlie despre care să zic „uitasem asta, ce bine că am scris undeva”. Dar numai bine, este început de an și moment prielnic de făcut rezoluție pentru anul acesta. Promit să scriu mai des. Uite scriu și îngroșat, să sară în ochi. Promit să scriu mai des.
Odată cu întoarcerea la muncă, zilele s-au sacadat destul de ritmic, oarecum identice. Diminețile încep devreme, uneori ma întrec cu Matei, care din noi să mai doarmă 5 minute în plus. Îi place teribil să se mai răsfețe cu noi minute bune, până se trezește de-a binelea. Se trântește pe pieptul meu, apoi se ridică ca un urs cu greutate și se aruncă în brațele lui taică-său. Apoi se uită pe sub sprâncene să vadă unde sunt și vine cu spatele și se ghemuiește în brațele mele. Câteodată îmi ia fața și mă împinge spre taică-său să îl pup. Chestia asta l-a amuzat de când era mic mic. I se pare foarte haios când ne îmbrățișăm sau ne pupăm.
După răsfăț se dă jos repede din pat, semn ca e pregătit pentru o nouă zi. Inspectează toată casa și după ce ne îmbrăcăm, îl pregătim și pe el.
Odată ajunși la grădiniță, rămâne fix în hol uitându-se la ceilalți copii, cred că încercând să se hotărască unde să se ducă prima dată. Uneori îmi răspunde la salut că plec, alteori parcă uită complet că sunt acolo. Dacă însă abia ne-am întors din vreo vacanță, se lasă cu plânsete tragice vreo 2-3 zile. Care se opresc imediat ce ies pe ușă.
Cele 7 ore petrecute la muncă trec pe nesimțite. La început îmi era dor de abia respiram. Acum îl știu în siguranță acolo, nu îmi mai fuge gândul atât de des la el. Însă de cum urc în mașină, să merg să îl iau, mă apucă emoții de parcă aș fi îndrăgostită. Și cum să nu simt așa, când am cea mai mare comoară, cel mai vesel și blând copil de pe planetă (evident, pentru că e al meu).
După îmbrățișarea și puparea cu foc, mergem spre casă. Urmează vreo trei ore de jucat împreună, nu înainte de a-și lua porția magică de ţiți, cărora le zâmbește cu drag și pe care le caută cu ardoare de cum intrăm în casă.
M-am tot gândit dacă ar fi deja momentul să îl înţarc. Nu aș fi crezut înainte de sarcină că îl voi alăpta atâta timp. Probabil și influențată de părerile celor din jur, nu prea știam cu ce se mănâncă. Credeam că nu va mai vrea el după ce va merge la grădiniță, deși atunci avea 10 luni. Însă el s-a adaptat imediat și a înțeles că în lipsa mea, există mâncare, iar când ne reîntâlnim se va putea bucura în voie de ţiți. Nopțile sunt liniștite și odihnitoare încă de când s-a născut, pentru că dacă se trezește, caută ţiți și adoarme imediat la loc. Iar pentru mine asta se traduce în somn legat toată noaptea.
Evident că încă doarme cu noi în pat și mă amuz din când în când la gândul că am vrut cândva să îl pun la el în cameră. Camera lui a devenit între timp un fel de dressing/depozit, dar sper să o transform curând în loc de joacă.
Bebelușul meu este acum un băiețel curios, care începe să vorbească și care ne amuză în fiecare zi cu câte o nouă ghidușie.
Food Fun Freedom 