NEPAL. patru

Chitwan

Azi nu mai încep cu ”ne-am trezit devreme, am luat micul dejun, bla, bla, bla”. De acum știu că nu va fi zi în care să nu ne trezim devreme, mult mai devreme decât am putea îndura acasă. Dar fiind vorba de vacanță, abia aștepți să înceapă o nouă zi și să ai timp cât mai mult să te bucuri de libertate și de nou.

Planul de azi ne-a fost prezentat cu o seară înainte în detaliu, așă că aveam un soi de nerăbdare să ne întâlnim cu elefanții, să mergem pe râu printre crocodili, să explorăm un pic jungla, să vedem rinoceri și poate chiar tigrul. Tigrul e specie rară în zona asta, dar există. Nu foarte mulți au șansa să îl vadă, de asta tigrul e ca un fel de trofeu pentru orice turist. E mai fain să te lauzi că ai văzut tigrul, decât un biet elefant, care oricum e mare și îl vezi și dacă ești miop.

După micul dejun, ne urcăm în jeep-ul din dotare și mergem spre râul de unde vom porni pe apă în canoe, printre crocodili. Mi-am închipuit un canoe din zilele noastre, vopsit nu roșu sau portocaliu, măcar verde să se intregreze în peisaj. Însă nu. Canoe aici înseamnă un arbore întreg, cioplit și scobit cu dalta. Uite așa:

canoe nepalez
canoe nepalez

Am avut loc într-un singur canoe toți 11, plus cârmaciul, care aducea un pic cu cei din Veneția. Râul nu era foarte adânc, uneori atingeam și fundul apei. Apoi ghidul, cu privire ageră de vultur, a început să ne tot arate ochi de crocodili în apă. Specia de aici se hrănește cu pește și nu atacă omul. De asta barca nu a tremurat nicio secundă. Câte un rinocer simpatic, cu păr roșcat pe urechi, ne privea liniștit de pe malul râului.

Plimbarea a durat cam o oră și am continuat cu explorarea junglei.

Ca să ai șansa să vezi cât mai multe animale este important să mergi cât mai devreme de dimineață. Ghidul ne-a recomandat să ne îmbrăcăm în culori cât mai închise, ca să ne putem camufla cât de cât. Și în plus liniște. Este esențial să fii cât mai tăcut. Prin urmare, cea mai des întâlnită specie din pădure a fost Homo Sapiens, îmbrăcat în culori de la alb sclipitor la roșu și nuanțe fine de albastru. Îl puteai recunoaște după zgomotele produse (râsete înfundate și foșnet de crengi uscate). Nu știu cum reușesc alte specii să nu troznească fiecare crenguță uscată din pădure, dar Homo Sapiens are grijă să nu rateze niciuna. Pâlcuri de turiști tot apăreau în orizontul nostru, ca dovadă că mai toți avem parte de același traseu. Unul din noi (să îi spunem Lulu) chiar ne-a rugat să încercăm să fim mai tăcuți, că poate poate vede tigrul. Noi am râs pe moment și mai tot drumul, dar unii l-au văzut. Spre seară, la hotel, ne-au arătat poze făcute cu zoom 20x cu tigrul stând relaxat între niște tufe. Lulu nu a mai putut dormi liniștit până a doua zi, când avea să încerce iar să îl găsească.

Să enumerăm ce am văzut: homo sapiens, elefanți, rinoceri, porci mistreți, căprioare, vulturi, crocodili și câteva păsărele. Ghidul și-a dat toată silința să ne ducă cât mai aproape de animale, folosindu-și toate simțurile pentru a le detecta.

elefanti gemeni
elefanti gemeni

A urmat vizita la centrul de reproducere a elefanților. Aici au loc intermedieri între elefanți sălbatici și domestici și se aduc pe lume elefănței. Centrul se poate lăuda și cu un caz care apare foarte rar, cu o pereche de gemeni, în vârstă de patru ani. Sunt foarte drăgălași și simpatici așa mici și cu trompe mari. Pe măsură ce ne apropriem de ora prânzului, aerul devine greu respirabil, foarte umed și cald. Următoarea activitate este binevenită în acest context.

baie cu elefantii
baie cu elefantii

Plecăm deci spre râu, unde ne vom scălda cu elefanții. Primim sfaturi clare să nu cumva să ținem gura deschisă în timp ce elefantul stropește cu apă. Apa era într-adevăr foarte murdară. La finalul imbăierii, când elefanții plecau spre adăposturile lor, râul și-a arătat adevărata culoare: un maro murdar, în care pluteau în derivă excremete de elefant. Dar chiar și așa experiența a meritat. Elefantul m-a preluat de pe malul râului, în timp ce un localnic care stătea pe spatele lui îi tot vorbea într-o limbă doar de ei știută. Micul nepalez își mișca ritmic picioarele pe spatele animalului, asemănător cu dansul de step. Elefantul știa exact ce să facă, când să ia apă în trompă, când s-o arunce, când să se lase aproape culcat în apă.

elefanti la datorie
elefanti la datorie

Aici e partea cea mai palpitantă, când încerci cu greu să nu scapi sub elefant; eu mă țineam cu toată îndârjirea de o curea prinsă în jurul gâtului. Râul nu este adânc, abia dacă are un metru, dar când vezi cum o tonă de carne se lasă ușor într-o parte și tu ești pe el, tot ce îți poți imagina e cum să faci să lași namila de animal sub tine și tu să rămâi victorios deasupra lui. Lângă mine, un alt elefant care presta aceleași servicii, se încăpățâna să mai iasă din apă. Așa culcat cum era, refuza să scoată măcar trompa din apă, deși primea cu dărnicie picioare și lovituri de la îngrijitorul lui. În mintea mea inocentă, credeam că este înecat, dar într-un final a ieșit agale din apă. Cred că nu prea avea chef de muncă în ziua respectivă. Am tot încercat să îmi dau seama dacă sunt exploatați și dacă sunt îngrijiți cum trebuie. E greu să vezi asta doar în câteva zile, dar cert e că sunt folosiți zilnic pentru delectarea turiștilor și nu de puține ori i-am văzut în lanțuri sau bătuți cu tot felul de bâte din metal. Bishnu ne-a zis că lor chiar le place să fie loviți cu un fel de secure de metal pe spate. Îngrijitorul făcea asta ca să îl curețe de praf… hmm, oare chiar așa să fie?

Gata și cu bălăceala. E timpul să mâncăm și să ne relaxăm un pic până mai spre după-amiază, când vom pleca cu elefanții prin junglă.

Am avut ca opțiune după masă să mergem la piscină. O parte din noi am ales asta și l-am luat și pe ghid cu noi. Am fost întâmpinați ca de obicei, cu Sir și Madam. Ne-am luat berile pe marginea piscinei, deși am fost avertizați să nu o facem. Dar cum să îl refuzi pe Sir? Sir vrea să fie tratat regește.

Nu a trecut mult timp și deja făceam prima boacănă: două pahare au căzut ca popicele, câteva cioburi, destul de mari, aterizând fix în piscină. La scurt timp se face și a doua boacănă: unuia îi vine ideea genială să îl arunce pe ghid în apă. Cum nu se lăsa înduplecat să intre în piscină, am hotărât că îl luăm pe sus (și așa e mic) și îl aruncăm cu haine cu tot în apă. Zis și făcut. Nepalezul nostru nu a apucat să zică nimic, în două secunde era în apă. Surpriza a urmat apoi, când Bishnu a început să scoată din buzunare camera foto, telefonul, portofelul și alte mărunțișuri. Deloc plăcut… De portofel a avut grijă tot personalul de la hotel. Cu mare grijă, au aliniat toate bacnotele pe iarbă la soare. Sigur i-au făcut rapid inventarul. Chiar i-am spus lui Bishnu că acum știu toți câți bani are, dar el s-a apărat, zicând că nu toți banii sunt ai lui. A recunoscut totuși că oricum majoritatea sunt ai lui.

Am făcut totuși și o faptă bună, învățându-i pe doi nepalezi să înoate. Am mai zis într-un alt articol, că doar 2% din populația țării știe să înoate, așă că ne-am bucurat să vedem cum evoluează din plută în înotat câinește.

După toată distracția asta, a venit momentul să plătim: am fost înconjurați de vreo patru cinci oameni, fiecare vrând să își recupereze partea. Nenea cu piscina și-a luat banii pe intrare și-a plecat. Nenea cu barul ne-a luat banii pe paharele sparte și băutură, iar restul doar căscau ochii (sau gura, cum se zice?). Cu Bishnu aveam să o rezolvăm mai târziu, după uscarea completă a obiectelor. Trebuia să testăm ce merge și ce nu. Problema a fost rezolvată la final, când am plecat din Chitwan. Nu știu dacă a primit ceva bani pe ele, dar camera și telefonul nu au putut fi salvate.

Urmează plimbarea prin junglă cu elefanții.

Fiecare ocupă câte un loc în cușca de pe elefant și pornim în ritm lent prin junglă. Sunt uimită de puterea acestor animale. Noi suntem patru, plus un nepalez mititel care stă pe gâtul lui, plus cușca din lemn, toate astea pot fi aproape juma de tonă.

La scurt timp avem parte de cea mai interesantă experiență. În mijlocul unei pajiști, într-o mlaștină, are loc o confruntare între trei rinoceri. Ne dăm seama că în baltă se află o femelă rinocer cu puiul ei, iar pe margine un mascul, deja sângerând și destul de agitat. Deși balta e înconjurată de vreo opt nouă elefanți, rinocerii nu par să fie afectați de prezența noastră. Mirosul specific al elefanților este mult mai puternic decât al nostru (slavă domnului), astfel că rinocerii nici nu ne remarcă. Elefanții încep să fie din ce în ce mai agitați, tresar și tremură la fiecare mișcare a rinocerilor. Masculul se apropie foarte mult de femelă și puiul ei, iar când acesta o atacă, elefanții încep să scoată răgete puternice și să își miște trompele. Este un spectacol atât de fascinant, că pare regizat special pentru noi.

Cei care au ajuns un pic mai târziu la această baltă și au văzut o altă secvență a luptei dintre cei doi, ne-au povestit de fapt motivul pentru care rinocerii se atacau. Masculul era în călduri și voia să se răcorească un pic, numai că era împiedicat de prezența puiului, pe care încerca să îl alunge.

Rhinos fight

Nu am mai văzut alte întâmplări asemănătoare, dar am văzut mult mai multe animale sălbatice și mult mai aproape decât de dimineață. Te simți privilegiat când privești totul de la înălțimea elefantului și vezi că nimeni nu e stingherit de prezența ta. Nici maimuțele, nici cerbii și nici alți rincerii nu ne-au observat. Deși eram în lumea lor, era ca și cum nu existam.

Seara ne-am petrecut-o liniștit, la centrul cultural din sat. Am rămas plăcut surprinsă de frumusețea dansurilor, care uimeau prin simplitate și voie bună. Tinerii satului zâmbeau cu toată fața, aveau aer sănătos și se învârteau în ritm sacadat și alert, aducând un pic cu horele și dansurile populare de la noi.

Cam atât pentru astăzi, a fost o zi minunată, intensă, cred că cea mai faină zi din toată excursia.

BEST OF THE DAY: toată ziua

NEPAL. trei

Nagarkot – rafting Trishuli – Chitwan

Dimineața ne-am trezit devreme. În cazuri mai fericite și senine, locul oferă priveliști unice asupra munților, în special la apus și răsărit. N-a fost să fie de data asta, dar măcar nu ne-am trezit la 5 dimineața. După micul dejun, fetele încep să cârâie și să mârâie că le lipsește cafeaua, că ”cicoarea” servită la hotel nu poate fi numită cafea și că este absolut necesar să oprim într-un loc unde putem savura o cafea adevărată. Ghidul se dă de trei ori peste cap și o dată pe spate și găsește locul ideal. Un hotel cu altă priveliște minunată cocoțată în vârf de deal. Încântați de loc, priveliște și cafea, ne separăm, din întâmplare, în grupul fetelor și al băieților. Destul de morăcănoasă și fără chef, nu mă implic în nicio discuție. Fetele în schimb erau vesele și cu chef de vorbă. Discuția începe clasic cu:

– Așa domle, acum pot să mă plimb toată ziua! Asta da cafea!

– Fată, dar tu ce zodie ești?

– Leu.

– Aaa, eram sigură.

– Și tu? către a patra care stătea tot tăcută.

– Săgetător.

– Și eu la fel, răspund slab, doar să particip și eu la discuție.

Fata nu se oprește cu chestionarul la noi, îl întreabă și pe ghidul nostru, care stătea deoparte, netulburat, cufundat cu totul în telefonul lui.

– Ce zodie ești?

– Fecioară.

– Aaa, e bună fecioara, măcar mai bună decât balanța. Eu mi-am născut copilul cu două săptămâni mai devreme, ca să nu fie balanță. Păi era prea mult: bărbatul meu balanță, soacra balanță, copilul balanță…

Mda, uite la ce mai e bună cezariana…

Ne facem planul pe ziua respectivă alături de Rahm, ghidul nostru nepalez, cel mai nepăsător și relaxat dintre cei trei cu care am avut de-a face. Noi l-am numit Rampapapam, cred i se potrivește mai mult.

Basu, Bisnu și Rahm sunt asociați. Aceștia dețin trei hoteluri, unul în Pokhara, unul în Chitwan și altul în Kathmandu și mai au unul în construcție. Nu mulți nepalezi au acces la o astfel de viață. Toți fac parte din casta superioară, Brahman (casta preoților și a învățătorilor). Sistemul castelor din Nepal este format din patru caste principale (Brahman, Kshatriya, Vaishya, Sudra). Ce e interesant e cum funcționează castele când vine vorba de copii. Dacă un bărbat se căsătorește cu o femeie din aceeași castă ca el, copilul lor va trece într-o castă inferioară. Deși multe reguli nu mai sunt respectate atât de strict, încă mai există discriminare între caste. Puteți citi mai multe aici.

Destinația de azi este Chitwan, o rezervație naturală din centrul Nepalului.

rafting pe Trishuli
rafting pe Trishuli

În drum spre parc am ales să facem rafting pe un râu, Trishuli. Nu toți, doar jumătate. Ajunși la locul cu pricina, fetele se răzgândesc când aud că e cu udat, căzut în apă, posibil răsturnat cu barca. Eu nu știam asta, așă că mă decid că vreau. E rost de adrenalină, sigur că mă bag. Din nou ajung între băieți (șase, din care doi de-ai locului ne sunt îndrumători). Unul este Pinapple (ananas) și celălalt nu știu (el se dădea cu caiacul și misiunea lui era să ne salveze pe noi în caz de pericol). Ni se face instructajul, timp în care Ananas începe să fie foarte simpatic. Un omuleț mic, cu dreaduri rasta și un zâmbet sincer. Sunt 22 km, de dificultate medie cu vreo 2-3 treceri de nivel 3-4. N-au nicio importanță numerele astea, pentru că în final ne-am distrat și asta e tot ce contează.

Veselie mare, alunecăm liniștit pe râu, Ananas ne învață un cântecel local (l-am tot fredonat în timpul excursiei, chiar i-am învățat și pe ceilalți membri ai grupului). Varianta oficială este cam așa:

Versurile lui Ananas sună așa:

Resam firiri resam firiri / I am monkey, you’re a donkey / resam firiri

Resam firiri resam firiri / sometimes rafting, sometimes trekking / resam firiri

Primele patru treceri au fost foarte faine, ne-am descurcat bine și fără răsturnări. Între trecerile astea am putut și să înotăm în râu, unde apa era mai lină. Am înotat cu plăcere, cântând cât puteam de tare ”Resam firiri” și admirând defileul prin care treceam. Ne-am intersectat chiar și cu un camion eșuat în prăpastie. Accidentul era recent și Ananas ne-a zis că șoferul a murit înecat, pentru că a fost proiectat prin parbriz direct în râu. Doar 2% din populația Nepalului știe să înoate. Multe din accidentele care au loc pe defileul râului au câte un sfârșit ironic. Mulți mor pentru că nu știu să înoate.

Ne-a prins și furtuna, chiar cu câteva minute înainte de a altă trecere. Vântul a fost atât de puternic, că nu am putut să mai înaintăm. Așa că ne-am retras pe mal, așteptând să vină vremuri mai bune. Nu a contat că era frig și eram uzi până la piele, ne-am pus din nou pe cântat și învățat nepaleză. L-am invidiat pe micuțul nostru ghid pentru felul în care trăiește. Ploaia nu a stat mult, așa că ne-am pus din nou pe râu, cântând și fluierând. Ne-am încălzit cu un ceai fierbinte la destinație și apoi am pornit din nou la drum.

Am ajuns târziu spre seară în Chitwan, deși distanța nu era foarte mare. Drumurile sunt atât de proaste, încât nu poți goni cu mai mult de 40km/h. Între Nagarkot și Chitwan, satul Sauraha, sunt 190km. I-am parcurs în aproape șapte ore.

Peisajul se schimbă treptat, chiar și clima. Se simte multă umezeală în aer, satele arată altfel, mai îngrijite, este mult mai mult verde în jur… doar ne apropiem de junglă. În curțile oamenilor observăm tot mai des animalul de casă, elefantul. Pe stradă, elefanții sunt o apariție obișnuită, majoritatea fiind domesticiți și folosiți la diverse activități pentru turiști.

cu elefantul la șosea
cu elefantul la șosea

Aici m-am simțit și distrat cel mai bine. Aș fi vrut să fi stat mult mai multe zile, pentru că locul acesta chiar are un farmec aparte.

Am fost cazați la Hotel Parkland, un rai verde situat foarte aproape de parc. Ca de obicei, de cum pășim în recepție, prima întrebare se aude cu ecou: ”care e parola de wi-fi?” Prima problemă fiind rezolvată, trecem la partea cu cazarea propriu-zisă și înmânarea cheilor. Urmează cina, care a fost foarte variată, dar mult prea picantă. Încerc să îmi conving simțurile să accepte acest tratament, că doar este spre binele meu: am nevoie de hrană pentru ceea ce urmează să fac zilele următoare și trebuie să țin microbii cât mai departe de mine. Cu asta în minte pot spune că mâncarea a fost delicioasă. Spre bucuria noastră, următoarele mese nu au mai fost atât de picante. Cineva cred că a informat bucătarul că majoritatea turiștilor sunt niste europeni sensibili, pentru care piperul este cel mai puternic condiment.

A urmat întâlnirea cu ghidul care se ocupa de noi în următoarele două zile. Bishnu a fost un simpatic, un om pasionat de natură, junglă și animale și cu multă carismă. Ne-a cucerit pe loc cu câteva zâmbete și glume presărate prin discursul lui bine pregătit. Cu ritmul cu care un copil de clasa a doua își spune lecția, ne-a povestit cu mândrie de istoria parcului, câte specii trăiesc în rezervație, câte sunt în pericol de dispariție, cum se luptă cu localnicii care încă se cred în junglă (normal) și omoară animale. Ne-a sfătuit să rămânem doar în incinta hotelului pe timpul nopții, altfel riscăm să dăm nas în trompă cu elefanții sălbatici, care efectuează vizite nocturne doamnelor elefante din cartier. La cât de obosiți eram nu a fost greu să îi ascultăm sfatul. Urma o nouă zi, plină de lucruri noi, așă că mai toți visam o pernă și un pat moale, lipsit de insecte și alte mici creaturi, atât de des răspândite prin aceste locuri.

Gecko
Gecko

Doi Gecko ne-au asistat pe durata prezentării lui Bishnu, timp în care s-au îndestulat cu multe insecte prinse la lumina becului.

Cam tot ce ne-a povestit Bishnu găsiți și pe Wikipedia aici.

Am mai stat apoi la povești și am băut vin franțuzesc. Am dormit foarte bine până a doua zi la șase, când am fost treziți pe rând, prin bătăi insistente în ușă. Am fost preveniți de asta cu o seară înainte și ni s-a recomandat să răspundem rapid, altfel nu vor înceta să bată la ușă.

BEST OF THE DAY: rafting cu Ananas

NEPAL. doi

Kathmandu – Nagarkot

Am dormit foarte bine şi dimineaţa am luat micul dejun la hotel, în stil englezesc, cu porridge şi omletă. Am strâmbat un pic din nas la pepenele galben, crezând ca e stricat. Am aflat mai târziu că era papaya. Cred… sper…

La şapte jumătate eram din nou pe străzi, de data asta cu ţintă clară. Voiam rucsac, bocanci şi haine lejere de in. Dar nepalezii dimineaţa nu prea au chef să lase la preţ, aşa că ne-am propus să cumpărăm doar seara.

La zece ne întâlnim cu grupul, pregătiţi de plimbare prin Kathmandu. Din nou ne urcăm în bula noastră cu aer condiţionat, de unde urmărim cu uimire, dispreţ, milă sau scârbă ce vedem din autocar: străzi pline cu gunoaie, oameni cu măşti pe faţă, vaci care stau nestingherite în mijlocul străzii, camioane colorate, cerşetori, autocare ticsite cu pasageri şi chiar şi o bucăţică de autostradă.

Ajungem în Patan, în Durbar Square.

Sunt trei Durbar Square în Kathmandu şi toate fac parte din Patrimoniul UNESCO. În trecut Kathmandu, Patan şi Bhaktapur erau regate separate. Acestea s-au unit şi formează capitala de astăzi, Kathmandu. Nepal a fost monarhie până în 2008, când a devenit republică democratică.

O poveste interesantă din istoria monarhiei este un eveniment petrecut în 2001, când prinţul moştenitor Dipendra a ucis nouă membrii ai familiei regale şi apoi s-a sinucis. La beţie… Probabil nu era obişnuit, conform religiei hinduşii nu consumă alcool. Puteţi citi mai multe despre acest incident aici.

Avem noroc să vedem unul dintre cele mai vechi festivaluri din Patan, Rato Machchhindranath Jatra. Acesta are loc o dată pe an, în aprilie sau mai şi este dedicat zeului Ploaie. Teoretic din cauza lui vine musonul, care începe în iunie şi ţine până în Septembrie. Un zeu darnic aş putea zice… Timp de o lună o „trăsură” construită doar din lemne şi corzi, se plimbă prin oraş și toată lumea se roagă pentru venirea ploii. Ca în majoritatea locurilor unde se practică ritualuri hinduse este foarte multă mizerie şi oameni care aprind lumânări şi oferă ofrande zeilor.

Rato Machchhindranath Jatra
Rato Machchhindranath Jatra

Plecăm spre temple, ne cumpărăm mandalale, ne facem poze de turişti şi două trei poze artistice (noroc că oamenii sunt foarte expresivi şi reuşim să obţinem poze minunate dintr-un singur click pe modul automat).

Ratnakar Mahavihar
Ratnakar Mahavihar

Un alt loc interesant este Ratnakar Mahavihar, unde se află zeiţa vie (în engleză sună mai bine, the Living Goddess). Procesul de selecţie este dubios şi crud, dar cine sunt eu să judec? De obicei este aleasă o fată virgină, până în vârsta pubertăţii. În momentul în care apare menstruaţia sau fata suferă de o boală severă sau se răneşte încât pierde mult sânge, aceasta pierde titulatura de zeiţă şi părăseşte templul.

Cinci preoţi aleg cine va fi următoarea zeiţă, urmărind ca fata să întrunească 32 de calităţi printre care: un găt ca o scoică, un trup ca un arbore banyan, gene ca la vacă, piept de leoaică şi voce dulce şi limpede ca de raţă … În plus, trebuie să aibă douăzeci de dinţi, să aibă sexul mic şi mâinile pline de graţie. Citiţi aici restul de criterii, mie astea mi se par oricum suficiente.

Şi acum vine testul cel mai tare, fata trebuie să arate că nu este temătoare. De aceea, este pusă într-o curte unde se află  108 capete de bivoli şi capre. Totul se întâmplă noaptea, capetele sunt iluminate doar de lumânări şi în jurul lor dansează bărbaţi mascaţi. Dacă fata nu se teme, trece la pasul următor al testului: trebuie să stea singură până dimineaţa într-o cameră plină cu capetele animalelor sacrificate mai devreme.

O lăsăm pe zeiță cu ale ei și ne îndreptăm spre următorul oraș, Bhaktapur, al treilea ca mărime din valea Kathmandu.

Este mult mai curat decât tot ce am văzut până acum. Poate și datorită faptului că mașinile nu au acces în interiorul orașului. Nu tu claxoane, nu tu praf, nu tu ricșe, nu tu mașini…. uau, e mult mai bine. Poți merge relaxat pe străzi fără să fii nevoit să te uiți în stânga și în dreapta la fiecare 2 secunde.

sculpturi erotice in Bhaktapur
sculpturi erotice in Bhaktapur

Wikipedia mă ajută din nou cu ce e mai important de văzut în oraș. Un subiect nu prea e detaliat de wikipedia și aici intervin eu. Este vorba de sculpturile erotice de pe stâlpii templelor. Aproape pe fiecare stâlp de lemn este reliefată câte o poziție erotică, uneori sunt implicate și animale. În special elefanți.

Unii au încercat să înțeleagă de ce au fost făcute aceste sculpturi. Sunt destul de multe teorii, dar cea mai simpatică e cea cu Zeița Fulgerelor (zeița fulgerică). Cică această zeiță ar fi foarte pudică și timidă și se rușinează să viziteze templul și îl ocolește, scutindu-l de fulgere. Numai că oamenii de știință nu pot accepta acest motiv, pentru că templul chiar a fost fulgerat cândva în istoria lui. În plus, de ce nu există aceste sculpturi și în alte temple? Corect, nici eu nu pot crede această teorie. Mai există încă șase motivații aici. Care pare mai plauzibilă? Aaa, și mai multe imagini minunate găsiți aici.

filmare
filmare

Ne mai pierdem vremea prin temple și ne uităm la o filmare regizată de niște brazilieni. În cele 30 de minute cât am stat acolo au repetat de vreo douăzeci de ori aceeași dublă în care un grup mare de copii budiști se îngrămădesc spre o pagodă a unui templu. Printre ei apar doi tineri, un el și o ea, îmbrăcați în stilul anilor 1920, cu pălărie și sacou. Dacă vedeți secvența asta vreodată, să știți că am fost și eu în culisele platoului de filmare.

piata olarilor
piata olarilor

Ajungem apoi la piața olarilor, unde te poți plimba în voie printre vase de lut, pământ în saci de rafie și cuptoare. Și aici era sărbătoare. Scaune de plastic erau aliniate ordonat în fața unei scene, unde zece bărbați încercau să cânte ceva. Nu ne-au impresionat prea tare, sigur era mai mult o incantație decât un act artistic.

fântână in Bhaktapur
fântână in Bhaktapur

Ne pierdem din nou pe străzi, fiecare fiind captivat de câte un magazin sau o curte interioară de blocuri, nepaleze blonde cu ochi albaștri (cum? nu există? există!!) sau orice altceva. Fiecare curte interioară are o fântână cu un izvoraș timid, care abia susură. Femeile așteaptă calme să li se umple bidoanele cu apă. Lângă fântănă de obicei, se găsește un mic templu, în miniatură, dotat cu clopoței și pastă roșie, pe care oamenii și-o pun cu dărnicie în frunte. Caprele nu lipsesc din peisaj, sunt la tot pasul.

taraba cu pește
taraba cu pește

Pe tarabe, carnea stă la bronzat în soare. Când văd imaginile astea încerc să mă gândesc că ceea ce primim noi în restaurante și hoteluri are altă sursă, un loc minunat unde muștele nu există. Aș putea deveni vegetariană măcar pentru aceste zece zile.

elevi in uniforme
elevi in uniforme

Plimbarea de azi mi-a plăcut. Orașul este plin de culoare și viață. Oamenii sunt veseli și iscoditori. Cred că d-asta sunt și atât de expresivi. E atât de ușor să le faci fotografii. Te privesc țintă și cu curaj. Și sunt sinceri. Îi poți citi dintr-o privire. Nu își pun straturi aparente, ca să pretindă altceva decât simt și sunt. Asta simt pe stradă când sunt cu aparatul în mână și zâmbesc oamenilor pe care vreau să îi fotografiez. Dacă în schimb intru în  magazine, oamenii sunt altfel. Comerțul schimbă caracterul oamenilor și transparența dispare. Nu peste tot, dar în mare parte.

Părăsim Bhaktapur și ne îndreptăm spre Nagarkot. În seara asta sperăm să ne bucurăm de priveliști spectaculoase către vârfurile de peste opt mii de metri din Himalaya.

drumul spre Nagarkot
drumul spre Nagarkot

Drumul este minunat. Mergem pe niște serpentine abrupte, alături de camioane colorate și gălăgioase. Pe unul din camioane vedem cum niște capre stau nelegate, încercând să își țină echilibrul la fiecare curbă. Unul din tovarășii de drum este foarte contrariat de tratamentul aplicat bietelor animale: ”Cum mă să le lași așa la voia întâmplării, deasupra camionului? Cum mă să nu le legi?” Super caprelor puțin le păsa că cuiva undeva le păsa de ele. Sunt sigură că au ajuns tefere până la destinație. Puțin stresate, dar cine nu e stresat în ziua de azi?

În zile senine, priveliștea ar fi cam așa:

panorama Nagarkot
panorama Nagarkot

Noi nu ne-am rugat suficient zeilor, am văzut doar asta:

Nagarkot
panorama Nagarkot

Hotelul era cam pustiu. Foarte multe camere libere, pe alese, multe etaje și într-adevăr o priveliște faină. Nefiind mare lucru de făcut în afară de admirat peisajul, am ales să ieșim cu toții la o plimbare de seară. Nu mergem foarte mult și ni se face sete. Pe prima cocioabă care ne iese în cale scria ”wi-fi” și restaurant. Suficient. Sigur au și bere. Chiar aveau și terasă cu vedere asupra văii. Am urcat pe o scară îngustă cu toții și am ajuns pe terasa de 2m pătrați. Una din noi nici nu calcă bine pe ultima treaptă că se aude: ”Eu nu stau aici nici în ruptul capului! Nu, deci nu! Eu nu stau aici!” soțul ei înțelege că nu e de înduplicat, dar încearcă totuși: ”Hai măi, că berea e la sticlă, are termen de expirare, nu are ce să se întâmple. Stăm doar de-o bere!” ”nu, eu aici nu stau! Mergem mai departe!” Alții sunt nehotărâți. Se uitau când la nenea care ne privea zâmbitor încercând să priceapă ce vrem, când la priveliște, când la interiorul ”restaurantului”, când la cei care deja plecau. Rămânem în final patru, eu și băieții, restul pleacă spre ceva mai aranjat și dichisit. Comandăm berile și petrecem o seară faină, cu muzică reggae, un apus superb și norișori în forme de cai, iepuri, câini și chiar România la un moment dat. Povestim de alpiniști temerari care au urcat pe Himalaya, de curaj, de oameni simpli și alte nimicuri pe care acum le-am uitat. Târziu în noapte observăm că nenea de fapt dormea în ”restaurant”. După ușă era patul în care dormea el cu cei doi copilași. Frumos și simplu. Și multă liniște.

Ne-am întâlnit din nou cu trupa la hotel, la cină. Au reușit să găsească o terasă foarte frumoasă, aranjată, curată și vedere și mai faină. Cine caută găsește. Fix ce vrea. Și noi am avut exact ce am vrut și ce bine ne-am simțit.

BEST OF THE DAY: seara petrecută pe terasă

 

NEPAL. unu

Bucureşti – Istanbul – Sharjah – Kathmandu

Am ajuns devreme pe aeroport. Aşteptăm liniştiţi lângă scara rulantă să apară şi restul grupului. Nu ştiam cum arată niciunul dintre ei, dar speram să îi recunosc după aerul degajat. Ştiam că o astfel de excursie lasă o urmă pe feţele noastre încă de la plecare. Am făcut un pariu că cel puţin jumătate din noi pleacă la drum cu rucsac de drumeţie în spate. Am pierdut ruşinos atunci când am văzut că doar unul singur avea rucsac. De ce ai vrea să tragi de un troller în Nepal? E ca şi cum ai merge în costum de baie la un parastas…

Am făcut rapid cunoştinţă cu ceilalţi. Ei deja se ştiau, noi eram cei veniţi de departe, taman din Germania. Aşa cum este normal, am început să îmi fac rapid o părere despre cei cu care aveam să călătoresc timp de 10 zile. Prima impresie a rămas valabilă până la finalul excursiei, drept pentru care mă felicit încă o dată pentru intuiţia mea bună.

Deja fac o faptă bună şi îmi ajut unul din colegi şi iau din surplusul lui de bagaj. Bagajul lui era unul atipic, dar oricum cel mai practic şi potrivit pentru o astfel de destinaţie. El îşi căra parapanta lui dragă spre Nepal şi voia să îi arate culmile de opşpe mii. Bravo lui. Măcar de ar fi putut să o folosească mai mult, dar se pare că şi nepalezii ştiu să pună beţe în roate când vine vorba de bani. Despre asta voi povesti la momentul potrivit, de dragul cronologiei.

Pregătiţi din majoritatea punctelor de vedere ne îmbarcăm spre Nepal.

Prima oprire este Istanbul pentru o escală de cinci ore. Fiind departe de centrul oraşului, timpul nu ne permite să ne îndepărtăm prea mult. Întreb pe cineva ce e de făcut şi ce alternative avem. Omul se oferă să ne aranjeze un taxi la un preţ bun şi să ne ducă la un mall din apropiere. Îi promit să revin, însoţită de prietenii mei, dar nu o mai fac. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să casc iar gura şi portofelul prin magazine. O parte din grup însă a ales varianta asta şi se pare că s-au simţit bine.

Cei care au rămas în aeroport s-au delectat cu o repriză de şeptică, condusă detaşat până la final de echipa fetelor. Coincidenţă sau nu, eu făceam parte din această echipă. Am încercat şi o ciorbă de burtă şi sarmale în foi de viţă. E uimitor când de „acasă“ mă simt când mănânc mâncare turcească.

Aeroportul din Istanbul se numeşte Sabiha Gokcen şi se află la 50km de Taksim (centrul istoric al Istanbulului). Aici puteţi afla şi cine era acest Sabiha Gokcen (aşa am aflat că Sabiha e o ea şi nu un el). Cel mai apropiat mall este Viaport Outlet Mall, aflat la 7 minute cu taxi-ul de aeroport.

La miezul nopţii, deja rupţi de somn, ne îmbarcăm din nou spre Nepal. Deja peisajul uman se schimbă, suntem înconjuraţi de robe (nu ale preoţilor), fuste (purtate de bărbaţi) şi voaluri (nu de mireasă). În avion avem noroc să ocupăm fiecare câte trei locuri (din lipsă de pasageri), aşă că am dormit comod tot timpul zborului (4 ore).

Vedere deasupra Sharjah
Vedere deasupra Sharjah

A doua oprire este Sharjah, pentru o escală mai scurtă, de doar o oră. Din nou peisajul se schimbă şi mai mult. Din avion vedem numai nisip si betoane, din loc în loc mai apar câteva oaze artificiale: în mijloc apă, în jur palmieri coloraţi cu verde. Pe aeroport oamenii sunt mai bronzaţi decât noi şi cu siguranţă sunt sfătuiţi de alţi designeri cum să se îmbrace.

Cei care aşteptau la aceeaşi poartă cu noi mi s-au părut foarte uniţi. Dacă unul singur se ridica în picioare era urmat îndeaproape ca un domino de cei din jur. Aşa s-a întâmplat când unul din grup nu era sigur că stă la poarta care trebuie. Cum s-a ridicat (cu tot cu bagaje), un pâlc de femei, copii şi bărbaţi l-au escortat până la tabela cu zborurile (care era la un etaj mai sus)…

Aeroportul avea camere de rugăciuni, separate pentru femei şi bărbaţi. Eu m-am rugat în gând să am baftă tot de trei locuri libere şi pe ruta Sharjah – Kathmandu. Ruga mi-a fost ascultată (nu ştiu care a auzit primul, D-zeu sau Allah, cert e că am dormit din nou foarte bine încă patru ore).

Aeroportul din Sharjah este aproape de principalul aeroport din Dubai, la vreo 27km. Aici în schimb nu se poate ieşi fără viză.

Vedere deasupra Kathmandu
Vedere deasupra Kathmandu

Am sperat ca din avion, aproape de aterizarea în Nepal, să pot vedea munţii cei mari şi înalţi de opşpe mii. Nu am văzut decât dealuri şi văi. Pentru început, de sus Kathmandu se vede chiar bine…

La aterizare am completat o fişă, am făcut o poză micuţă şi ni s-a dat o viză de 15 zile. Ghişeele de control paşapoarte erau împărţite echilibrat: zece ghişee pentru nepalezi şi unul pentru străini. Ne-am zis că avem destule trăsături comune cu nepalezii mici şi bronzaţi şi ne-am aşezat la un ghişeu liber pentru nepalezi. Am trecut rapid şi de asta şi am mers apoi la bagaje. În tot timpul ăsta am avut senzaţia că sunt într-un dispensar de la ţară. Mobilierul vechi de lemn, formularele şi atmosfera m-au teleportat câţiva ani în trecut.

Bagajele au venit toate, cu mici defecţiuni tehnice. Eu zic că e uzura timpului, doar au stat 4 ore în avion…

La ieşire ne întâmpină viitorul nostru ghid, Basu (fără toba mare), cu câte o ghirlandă de flori pentru fiecare. Sunt nişte flori frumoase, portocalii, numite Tagetes sau शयपत्री, pe care oamenii din aceste locuri le folosesc la majoritatea evenimentelor: ofrande pentru zei, omagiu pentru morţi, nunţi, cumetrii, botezuri (botezuri nu, că lor nu le place asta).

Am avut un ghid cu noi pe toată perioada excursiei. Mulţi ar spune că India, Nepal, Tibet sunt ţări pe care trebuie să le vizitezi pe cont propriu, dar a fost o alegere bună pentru timpul scurt avut la dispoziţie. Aici e adresa agenţiei. 

Ne urcăm în autocarul din dotare şi plecăm spre hotel. Începem să ne facem primele impresii şi să comentăm între noi. Orice alt autocar, care nu este destinat turiştilor, este umplut până la refuz cu … oameni, poate şi animale! Lucru benefic pentru apropierea interumană şi o mai bună comunicare, din moment ce mai toţi se ţin în braţe.

Am tot zis pe tot parcursul excursiei că mă simt ca într-o bulă, izolată de exterior, unde încă mă bucur de comfort şi de unde observ relaxată ce se petrece în jurul meu. Sunt convinsă că majoritatea celor care vizitează Nepalul sunt la fel. De altfel, tot citind pe internet păreri şi impresii despre Nepal, am observat că majoritatea turiştilor urmăresc acelaşi traseu, fac aproape aceleaşi activităţi şi sunt cazaţi în locuri amenajate oarecum în stil occidental. Clasicul traseu este Kathmandu – Nagarkot – Chitwan – Pokhara – Kathmandu. Probabil asta şi pentru că nu poţi să te plimbi uşor pe cont propriu şi trebuie să apelezi la un ghid local. Cei care aleg şi pot să stea mai mult, s-ar putea să vadă şi alte locuri. Am fost amuzaţi când am ajuns în Pokhara în a cincea zi şi recunoşteam pe stradă oameni pe care i-am întâlnit în junglă cu câteva zile înainte.

Regulile de circulaţie sunt aplicate cu stricteţe, în sensul că există doar una (se circulă pe partea stângă) şi mai toţi respectă asta. În rest tot ce ştiam despre semnalizat şi claxonat capătă alte semnificaţii aici. Semnalizezi dreapta ca să îl atenţionezi pe cel din spatele tău că e liber din faţă şi te poate depăşi. Semnalizezi stânga să stea locului, că nu e liber. Dacă ajungi să depăşesti, mulţumeşti frumos claxonând insistent în tot timpul manevrei. Claxonul se foloseşte intens, ca un mijloc non-verbal de comunicare, putând să mai însemne: ai grijă era să intri în mine, tu nu vezi pe unde mergi, vezi că vine unul din faţă şi intră în tine, ai pană, mi-e foame şi multe altele. Chiar şi noi, veniţi din altă ţară, am putut să înţelegem acest limbaj. E drept că în prima zi am strigat speriată la fiecare claxon, neştiind exact de unde vine, dar spre final am reuşit să ignor acest zgomot de fundal.

vedere din camera de hotel
vedere din camera de hotel

Am ajuns la hotel, Moonlight Hotel, aflat chiar în centrul Kathmandului, Thamel, între nişte străduţe înguste, păzit şi cu ziduri înalte. De cum am intrat am fost apelaţi cu Sir şi Madam, lucru care aminteşte un pic de perioada de ocupaţie a englezilor. Chiar şi denumirile firmelor se termină cu Ltd.

Citesc azi că aceste teritorii nu au fost niciodată colonii engleze, ci doar au fost în conflict cu Imperiul Britanic. Spre deosebire de India si Sri Lanka, Nepal si Bhutan au rămas independente.

Fiind singurii cu rucsac, ne-am cărat noi bagajele, restul au beneficiat de ajutorul hamalilor. Ăsta a fost primul tips dat şi a trebuit să ne obişnuim rapid cu asta. Tipsul începea la o sută de rupee (aproape un euro) şi se dădea cu dărnicie în stânga şi în dreapta, doar noi eram europenii bogaţi veniţi în căutare de aventură.

De la balconul camerei am avut vedere spre betoanele din jur şi dealurile din împrejurimi. De cum am ieşit să admiram priveliştea, vedem cum o tanti se caţără pe acoperişuri mai bine decât pisica mea de acasă, ca să se uite la butoiul de apă.

În baie aveam la dispoziţie o lumănare şi chibrituri, pentru momentele întunecate. Eu nu le-am folosit în niciuna din zile, ceilalţi în schimb au avut parte de nopţi romantice forţate la lumina lumânării.

În Nepal apa şi electricitatea sunt o mare problemă. Sunt foarte multe zone fără apă curentă şi există cartiere întregi care au la dispoziţie doar un mic izvoraş. Curentul pica foarte des şi în multe magazine, oamenii stăteau şi pe întuneric.

stradă în Kathmandu
stradă în Kathmandu

Am ieşit apoi frumos la plimbare. Cabluri, afişe, maşini, ricşe (o rişcă, două ricşe), claxoane, muşte, carne, banane, oameni, gălăgie, claxoane din nou, praf, gunoie, iar claxoane… ooo. Bine că intrăm prin magazine şi agitaţia de afară dispare. Începe negocierea… Nu căutam ceva anume, dar de dragul comerţului încercăm să vedem ce iese. Ghidul ne-a avertizat că dacă ştim cum să ne târguim cu ei, pot lăsa şi jumătate din preţ. Găseşti echipament de munte  (totul e contrafăcut, dar uneori poţi găsi şi copii de calitate), polare colorate, pantaloni de in şi bumbac, eşarfe de tot felul, ceaiuri şi o grămadă de alte lucruri. Ne-am petrecut toată dupa amiaza aşa, umblând pe străduţele întortocheate şi ne-am simţit bine.

Dal Bhat Tarkari
Dal Bhat Tarkari

Seara am fost la un restaurant cu specific local. Am încercat pentru prima dată mâncarea nepaleză, Dal Bhat Tarkari. Este compusă din orez, supă de linte neagră şi mix de vegetale. Toate acestea se servesc separat şi pe lângă mai poate fi adăugat curry de pui sau de capră. Foarte popular este şi Momo, un fel de găluşti umplute cu carne sau vegetale, dar acesta are origini în Tibet şi China.

dansul păunului
dansul păunului

Tot aici am văzut şi câteva dansuri tradiţionale, foarte interesante şi pline de culoare. Mişcările sunt legate de activităţile agricole, recoltarea culturilor, căsătorii şi alte evenimente similare. Un dans foarte amuzant este dansul păunului, care seamănă mult cu capra de la noi. O fată se îmbracă în păun şi cu ciocul strânge bani de la cei de la masă.

Am băut şi alcool, raksi, un fel de vodcă slabă de cereale (wikipedia zice că e tare, dar nu e). De obicei se face din orez sau dude şi are gust asemănător cu sake-ul japonez.

Best of the day:                               cina

Barza chiar vine in Germania

Am avut un imens şoc ieri seară.

În scara blocului, la primul etaj, această creatură păzea cu grijă uşa vecinilor mei. Ştiam că au un nou-născut, doar ne-au anunţat cu o zi înainte printr-un bileţel lăsat în casa scării. Să îţi apară chestia asta în faţa ochilor după ce îţi verifici liniştit cutia poştală, nu se întâmplă în fiecare zi. Şi bileţelul a fost o noutate pentru mine. Ne informau scurt câte kilograme are micuţul, câţi centimetri şi bineînţeles cât de fericiţi sunt mama şi copilul acum. Au ales un nume foarte frumos Jean (Jarno) Constantin.

Mă gândesc ce tare ar fi să te întorci fumat de la vreun party şi cum intri să vezi creatura asta…

 

%d blogeri au apreciat: