La ce poți renunța atunci când îți porți copilul

În perioada sarcinii am tot cumpărat lucruri pe care le consideram necesare la vremea respectivă. Uneori utile, alteori nu, ideea e că până a venit pe lume M, aveam deja o cameră plină cu hăinuțe, jucării, pat, căruț și … un wrap și un Ergobaby. Deși nu prea știam multe despre purtatul bebelușilor, am vrut să fiu măcar pregătită să încerc.

Am început timid, mai mult prin casă și cât să facem o poză două. Dar după câteva săptămâni a devenit singurul mod în care ne purtam copilul. Vorbesc la plural pentru că și soțului îi place enorm să îl plimbe strâns legat la piept. Ergobaby-ul este a doua casă a lui M, obișnuiesc să spun des. În el doarme, în el suge, în el observă lumea. Alăptarea în public sau în locuri în care nu vrea să sugă nicicum a fost mult ușurată de acest minunat Ergobaby. L-am alăptat așa la îmbarcarea în avion (el păpa nestingherit, eu arătam pașapoartele stewardeselor), în câmp când am rămas în pană de motor timp de 2 ore, în tren, în restaurant și nenumărate alte locuri.

Căruțul a rămas uitat în beci cu timpul. Acum îl folosim doar dacă este frumos afară și vrem să avem mâinile libere, eventual să mai cărăm cu el cumpărături etc. Este utilă doar partea pe care se montează scoica de la mașină, asta în cazul în care M adoarme în ea și nu vrem să îl trezim.

Pe lângă căruț mi-am dat seama că am strâns o mulțime de lucruri pe care nu le-am folosit niciodată. Și poate că un motiv ar fi acela că nu sunt potrivite pentru purtatul bebelușului. Cred că această listă ar fi utilă oricărei mămici care dorește să își poarte copilul și nu știe ce anume să aleagă când cumpără haine pentru bebeluși. Să le luăm pe rând:

  • pantaloni de blugi sau raiat, rigizi sau strâmți pe picior. Nu sunt imposibil de purtat, dar sunt incomozi, pe lângă faptul că se îmbracă mai greu.
  • salopete overall (costum de schi). Am vreo trei, din care am folosit una o singura dată. Mai bine investești într-o protecție de polar, care se pune peste marsupiu, decât să cumperi urși de genul ăsta. Nici la -15 grade nu am avut nevoie de un astfel de costum.

La polul opus, foarte practice sunt:

  • salopetele din bumbac, cu totul sau doar cu bretele. Nu mai e nevoie să îi tragi de haine în jos la spate.
  • ștrampi. Deși unii ar zice că doar fetițele poartă ștrampi, sunt foarte practici atunci când este un pic mai frig afară.
  • bluze cu nasturi/fermoar și glugă.
  • protecție de polar (vânt, ploaie). Avantajul acestei protecții este că poate fi folosită de oricine, spre deosebire de gecile cu insert.
  • geacă cu insert de bebeluș.

Să vă dau și un exemplu. Atunci când l-am luat cu noi pe ghețar în Hintertux la 3250m, M a fost îmbrăcat doar cu un body+ștrampi+costum de bumbac cu totul+protecția de polar. Și evident căciulă.

A fost o perioadă în timpul iernii, în care mă tot uitam la copilași pe stradă să văd cum sunt îmbrăcați. De foarte multe ori mi se părea că sunt prea îmbrăcați. Protecție de lână la căruț + geci groase de fâș + fular + mânuși (M nu a purtat mânuși nici măcar iarna).

După ce a ajuns la mărimea 62/68 nu i-am mai cumpărat haine fără să țin cont de aceste criterii. Oricum afară deja se face mai cald, dar chiar și așa în Germania vara nu este mai mult decât o primăvară răcoroasă.

Bebe crește, mama se adaptează

De două zile bebelușul meu, care nu mai este de ceva vreme un bebeluș, merge la grădiniță. Are 10 luni deja, dar încă îl văd mic și aș mai vrea să îl țin sub aripa mea protectoare cât se poate de mult. Însă știu și că această ”aripă protectoare” trebuie să învețe să stea și în umbră uneori, spre binele tuturor.

Când spun grădiniță mă refer la ceva un pic diferit de ceea ce este în România. În Germania, pe lângă grădinițele normale, există o serie de alte opțiuni, atât private cât și de stat. Eu am optat pentru varianta ”tagesmutter” (tradus direct ar fi ”mamă de zi”, sensul este de îngrijitoare). Aceste tagesmutter-e sunt persoane care au urmat un curs pregătitor de câteva luni (spre deosebire de educatoare, care au ceva mai multă pregătire) și care au grijă de maxim 4-5 copii în propria locuință sau într-un spațiu închiriat. În funție de veniturile familiei și de programul de lucru al mamei, o parte din costuri pot fi acoperite de ”Jugendamt” (instituție responsabilă de educația și îngrijirea copiilor). Există anumite avantaje legate de această variantă, în special atunci când e vorba de copii așa de micuți (oricum tagesmutter-ele au grijă doar de copii cu vârsta maximă de 3 ani).

Am așteptat cu multă nerăbdare și grijă acest moment. Am tot citit articole și cărți legate de subiectul ”primei separări de mamă” și parcă nu mă regăseam în nimic din ce citeam. Undeva ceva îmi spunea să aștept să vină ziua cea mare și să mă adaptez după cazul concret al copilului meu. Grijile principale erau (și încă sunt) legate de somn și mâncare. Având în vedere că M este încă alăptat și că adoarme numai la sân, a rămâne la tagesmutter (voi folosi acest termen în continuare, negăsind un cuvânt corespunzător în română) timp de 8 ore părea un lucru imposibil (sau cel puțin greu, fără câteva reprize de plâns temeinic). Încă nu știu cum va fi, dar am timp aproape 3 luni să îl fac să se acomodeze complet.

Primele zile va merge doar 2-3 ore dimineața, după care venim acasă pentru a dormi și mânca. Acum stau cu el acolo (deși pare că nu are nevoie de mine, el se joacă singur sau explorează fiecare colțișor al încăperii). Ușor ușor voi pleca câte puțin (jumătate de oră, apoi o oră, apoi 2-3 ore în funcție de cum reacționează). Asta poate să dureze chiar și o lună.

Grupa de pitici este formată din 9 copii (vreo 3 deja merg în picioare și au aproape un an jumate, 3 au în jur de 1 an și alți 3 sunt sub 1 an, ca și M). 2 tagesmutter-e au grijă de ei și trebuie să recunosc, cred că au foarte multă rabdare și curaj. 6 copilași sunt nou veniți ca și M și toți trebuie să treacă prin această perioadă lentă de acomodare.

Din ce mai aud și la alte mămici, se pare că la început mai toți copilașii sunt liniștiți și par a se integra foarte ușor în noul mediu. Problemele și plânsul apar de obicei după vreo lună. Așa că mai avem cale lungă până când se va acomoda cu adevărat.

Am început deja să fac o schimbare (acasă). Dacă până acum M adormea numai la sân și în patul nostru, de câteva zile doarme la el în pătuț. M-am documentat un pic înainte să văd ce metode folosesc alte mămici când vine vorba de schimbarea obiceiului de a adormi la sân. Metoda CIO (cry-it-out) a fost eliminată din start (pentru cine nu știe ce este, o căutare pe google vă lămurește imediat). Ce fac mai exact:

  • Am ales să folosesc câteva jucării de pluș pe care să le țin lângă noi atunci când el suge (timp de câteva zile).
  • În pătuț sunt doar aceste jucării de pluș. Așa are posibilitatea de a alege una cea mai dragă
  • Uneori reușesc să îl adorm doar vorbindu-i în șoaptă, alteori insistă să stea la sân
  • Ziua îl mut după ce adoarme mereu la el în pătuț
  • Noaptea în schimb, pentru a avea un somn neîntrerupt, îl las la noi în pat. Se trezește de câteva ori, dar îl pun la sân imediat și adoarme mai departe. Așa am avut parte toți de un somn liniștit încă de când s-a născut.

 Aștept cu interes lunile ce vin și îmi doresc să fie la fel de liniștite și frumoase ca cele de până acum.

Quiche cu legume și somon

DSC_0481

Obișnuiesc să fac câte un quiche de fiecare dată când observ că am multe legume rămase prin frigider. Este o rețetă flexibilă, în sensul că se pot face nenumărate combinații de legume, brânzeturi și pește (somon, sardele). Important este aluatul – însă eu îl cumpăr făcut de-a gata din comerț. Legumele nu trebuie să fie zemoase sau trebuie stoarse bine înainte de a fi puse în vas. Ouăle leagă bine compoziția, eu folosesc cel puțin trei, în funcție de cât de înalt îl fac.

Ingrediente

aluat pentru tarte și quiche-uri
1 vânătă
1 dovlecel
3-4 felii de somon afumat
500g spanac proaspăt sau congelat
3 ouă
150g brânză rasă (mozzarella, gouda)
100g smântână
50g brânză gorgonzola
piper, sare (în funcție de brânzeturile alese), nucșoară după gust

Mod de preparare

Preîncălzim cuptorul la 180°C.

Mai întâi pregătim legumele. Am tăiat vânăta și dovlecelul în rondele. Apoi le-am prăjit cu puțin ulei de măsline într-otigaie tip grill. Le-am scos pe o farfurie și le-am lăsat să se răcească un pic. Dacă aveți spanac congelat, trebuie dezghețat și stors bine de apă. Eu am avut proaspăt, așa că l-am opărit în apă fierbinte și l-am lăsat la fiert 3-4 minute. Apoi l-am lăsat la scurs și l-am tocat mărunt.

Într-un vas pregătim compoziția lichidă. Ouăle se bat ușor cu o furculiță, se adaugă brânza rasă și smântâna. Se amestecă bine. Se adaugă sare, piper, nucșoară după gust.

DSC_0450

Așezăm aluatul în forma tapetată cu hârtie de copt. Se înțeapă aluatul cu o furculiță.

Apoi punem rând pe rând vânăta, spanac, dovlecel, somon, spanac, vânătă, brânză gorgonzola. La final se adaugă compoziția lichidă și se dă la cuptor pentru 45-50 minute. Se servește caldă sau rece, alături de o salată simplă.

de 6 luni mamă

Dacă înainte de bebe, mai aveam timp cât de cât să scriu pe acest blog, se pare că acum devine și mai greu să găsesc acele 30 de minute de pauză. Și se pare că se anunță o perioadă și mai intensă anul acesta. *** Am început să scriu acest articol acum 3 luni. 

Acum 6 luni am devenit mamă. Timp de 9 luni am încercat să mă obişnuiesc cu ideea că sunt gravidă şi parcă să zic că spre finalul celor 9 luni mă obişnuisem atât de tare cu ideea, încât deseori mă trezeam zicând că aş putea să mai fiu gravidă încă un an. Mă simţeam bine, nu mai aveam niciun fel de dureri (deşi nu am avut deloc o sarcina grea, când şi când aveam dureri de spate) şi aveam energie cât pentru trei oameni. Ultimele 6 săptămâni au fost o continuă veselie. Am avut timp pentru mine, eram în concediu, m-am apucat de croitorit şi de alte lucruri mărunte pe care le tot amânam din lipsă de timp. Deși eram tare curioasă și dornică să îl văd pe bebe, chiar mi-aș fi dorit să mai trag de timp.

Cu două săptămâni înainte de nașterea lui M, au venit pe la noi părinții mei, care urmau să rămână timp de o lună. Sub nerăbdarea lor de a-l vedea cât mai repede pe bebe, am început și eu parcă să mă întreb când are de gând să vină. Nu îmi doream decât să am timp totuși să mă mai plimb un pic încolo și încoace cu ai mei. Și se pare că așa a fost. În fiecare zi, eram la plimbare. A fost o provocare, pentru tata în special, să își găsească câte o ocupație pentru a face timpul să treacă mai ușor în așteptarea prichindelului. Pe lângă plimbările zilnice, a reparat tot ce se putea repara, a citit, a studiat, a ajutat chiar și în bucătărie (loc al casei destul de străin pentru el). Ce să mai, cu toții număram zilele până la apariția lui M.

Cu două seri înainte am avut primele contracții (false și rare). Deja de câteva nopți nu mai reușeam să dorm bine noaptea. Adormeam doar la televizor și îmi era foarte cald, așă că pe la miezul nopții plecam din dormitor și dormeam singură. Ne-am amuzat și chinuit un pic să facem un mulaj din gips al burții mele. Nu aș fi crezut că poate dura atâta și că poate fi așa de complicat. Dar a meritat.

Cu o seară înainte am ieșit ca de obicei la plimbare, prin pădure. Asta după ce m-am delectat cu un burger (singura maximă poftă culinară din timpul sarcinii). Chiar am glumit că ce ar fi dacă aș naște pe lună plină, adică în noaptea aceea. La două dimineața, m-am trezit brusc cu contracții la fiecare 5 min, care nu m-au mai lăsat până la final. Primele două ore le-am depășit singură în sufragerie și în cadă. Începuse să mi se facă și greață un pic și aveam schimbări de senzație de frig/cald. La 4 l-am trezit și pe Marian și am trimis un mesaj moașei că sunt în travaliu. Am continuat acasă până pe la 7 când a venit moașa (atunci s-au trezit și părinții mei, care până atunci au dormit liniștit, fără să știe ce se întâmplă cu mine). Am decis să ne vedem mai târziu la casa de nașteri (în vreo 3 ore).

În Germania, există posibilitatea de a naște în spital, asistată de moașe și doctori, în casă de nașteri, asistată de moașă sau acasă. Sistemul acesta permite doctorilor să sprijine nașterile naturale, chiar și în spitale, aceștia nefiind presați de timp sau înfluențați de câștiguri materiale. Practic se naște cu echipa de moașe și doctori aflată în gardă la momentul respectiv. Dacă nașterea durează 8-10-15 ore nicio problemă. Nimeni nu grăbește procesul nașterii doar din acest motiv. Eu am ales să nasc asistată de o moașă pe care am cunoscut-o în prealabil, pentru confortul meu psihic (nu a fost nevoie însă, în final am ajuns la spital).

După încă trei ore petrecute ba în cadă, ba pe marginea patului am decis că e cazul să mergem la casa de nașteri. Am prins optimism că totul merge ca pe roate și că îmi voi vedea bebele curând. Moașa deja pregătise cada cu apa caldă și contracțiile deveneau din ce în ce mai puternice. Am petrecut cam tot travaliul în 4 labe și respirând constant (cu zgomot și profund).

Pentru tata a fost o experiență unică, deoarece nici măcar pe mama nu a văzut-o în timpul travaliului (în general, în România taților nu le este permis să asiste în timpul nașterii). Chiar m-a amuzat ulterior că a crezut că voi naște acasă, nu a înțeles de ce nu am plecat mai repede la spital.

După un control al bătăilor inimii, moașa îmi spune că trebuie să decidem dacă continuăm în casa de nașteri sau mergem la spital. Auzea o bătaie ciudată la inimă. Îmi garanta că în 99% din cazuri nu e nimic grav, dar procedura o obligă ca după naștere să dăm copilul pentru 24h în observație. Dacă mergeam la spital, nu mă mai separa de bebe, întrucât exista medic pediatru de gardă care putea să îl vadă imediat cum se naște. Am decis să mergem la spital. După ruperea apei am simțit că mor de durere. Ma gândeam ca nu voi mai reuși.

Totul s-a petrecut destul de rapid. Am rămas pe spate pe pat și simțeam foarte puternic fiecare nouă contracție. Am tot vrut să revin pe podea, dar moașele nu mă lăsau pentru că trebuiau să îl monitorizeze pe bebe. Oricum după câteva împingeri, am auzit cum inima îi bate mai rar. Au mai apărut doi doctori și au decis că e în stres și că trebuie scos urgent. Marian aproape plângând îmi spunea sa împing. Era singurul lucru pe care îl auzeam. Și cu uimitoare rezerve de energie mi am zis ca și dacă mă rup în două trebuie să îl ajut să iasă. Doctorii au ales să folosească ventuza să îl scoată. Așa că la următoarea contracție am împins și a ieșit. L-au luat rapid la aspirat și mi l-au adus în max 1-2 minute. După ce am rămas doar noi trei în cameră, ne-am uitat unii la alții, aproape tăcuți. Eram brusc o familie. Ce sentiment grozav! Am rămas în spital pentru două nopți.

Alăptarea a mers destul de ușor și repede. La 3 dimineața, ajutată de o moașă am reușit să îl facem să sugă pentru prima dată (după 14 ore de la nașterea lui). Cred că nu aș fi reușit fără ajutorul moașei. A insistat în toiul nopții să îl vadă pe bebe atașat corect la sân. Știu cât de important este startul în alăptarea, de aceea îi sunt recunoscătoare acelei femei. Timp de două luni l-am alăptat folosindu-mă de niște mameloane de silicon, pe care ajunsesem să le numesc ”țâțe”. O secvență amuzantă a fost când la un moment dat era să îmi scape respectivul obiect pe jos și cu copilul în brațe îi cer lui Marian să ”îmi prindă țâța” și brusc simt cum ma apucă viguros de realele țâțe. Am renunțat la mameloanele de silicon relativ ușor, după o săptămână în care M era destul de iritat și confuz. Părea să nu mai vrea nici cu ele, nici fără. Mă bucur enorm că am reușit să le elimin. Nu a primit niciun biberon până acum (exceptând două dăți, când l-am lăsat în grija bunicilor, ca să mă pot da cu snowboardul). Nici ceai, nici apă până la 6 luni. A fost ușor să îl iau cu mine peste tot, atâta timp cât era lângă mine puteam fi oriunde.

Multe din lucrurile pe care le credeam înainte de a veni pe lume M s-au schimbat. Am ascultat de instinctul meu matern în toate privințele și suntem fericiți. Eram destul de neliniștită la început văzând că nu pot să îl las să doarmă la el în pătuț, la el în cameră, de exemplu. O singură noapte a dormit astfel. Dar eu nu am reușit să dorm mai deloc. Aveam senzația că îl aud mereu plângând, deși el dormea dus. Am decis că atâta timp cât îl alăptez va dormi cu noi în pat. Încă se mai trezește noaptea, dar fiind lângă mine e suficient să îl pun la sân și adoarme imediat. Iar eu dimineața mă trezesc ca și cum aș fi dormit fără întrerupere. Acum nu îmi imaginez altă variantă care să funcționeze pentru noi.

Mă bucur enorm că am descoperit cum se pot purta copiii, încă de când se nasc. L-am purtat în wrap, în marsupiu sau în sling în atâtea locuri. Nu aș fi reușit altfel. În căruț îl iau uneori doar când ieșim în oraș și vrem să mergem la restaurant. S-a plimbat până acum în Austria, Belgia, România și evident Germania. Cel mai spectaculos loc în care a ajuns a fost pe ghețarul din Hintertux, Austria, la 3250m. Până la 6 luni, s-a plimbat mai mult decât m-am plimbat eu până la 20 ani.

Au trecut foarte repede aceste prime 6 luni. Aș vrea să pot dilata timpul, să mă bucur cât pot mai mult de fiecare moment alături de el. Cum se trezește, ne zâmbește larg, uneori chiar râzând în hohote că ne vede. Este prima imagine cu care încep ziua și o tot ținem așa până la culcare. Acum fiecare zi aduce câte ceva nou și mă bucur că sunt alături de el să (re)descopăr lumea.

Prajitura cu morcov

pasarea

Această prăjitură este favorita mea. Şi nu neapărat această reţetă, cât orice tip de prăjitură cu morcov. Am găsit şi o reţetă raw, care a ieşit excelent, dar care este un pic mai costisitoare şi mai pretenţioasă la modul de preparare.

Rețeta îşi câştigă uşor fanii, întrucât este extrem de uşor de făcut şi rezultatul este delicios. Cu un pic de imaginaţie, se poate ridica chiar la rang de tort. Însă acum voi prezenta doar reţeta de bază, utilă celor care vor să impresioneze rapid (am descoperit-o în ultimele luni de sarcină şi am putut să o mai fac din când în când după ce a venit bebe, între două scutece şi o alăptare).

Ingrediente (pentru o formă de 24cm)

150g făină
2 linguriţe praf de copt
1/2 linguriţă scorţişoară
1/4 linguriţă ghimbir măcinat (eu pun aproape o linguriţă, depinde de gust)
150g unt moale
150g zahăr brun
2 ouă mari, uşor bătute
2 linguri suc de la o portocală
150g morcovi, daţi pe răzătoare (2 morcovi medii)
40g nuci măcinate (eu le prăjesc puţin înainte)
10g jumătăţi de nucă, pentru decor

Glazura:
40g mascarpone
4 linguri zahăr brun
1 linguriţă coajă de la o portocală
1 linguriţă suc de portocală

Mod de preparare

Preîncălzim cuptorul la 160°C. Pe fundul formei de silicon se pune hârtie de copt şi apoi forma se pune pe o tavă (este mai uşor de manevrat, întrucât pereţii formei sunt flexibili).

Se amestecă făina, praful de copt, scorţişoara şi ghimbirul. Separat se bat uşor ouăle. Untul se amestecă mai întâi cu zahărul, apoi se adaugă ouăle. Rezultatul se toarnă în vasul în care este făina şi se amestecă din nou până se obţine o pastă omogenă. Se adaugă sucul de portocale, morcovii şi nucile măcinate.

Aluatul se toarnă în forma de silicon şi se ţine în cuptorul preîncălzit timp de 60-70 de minute, până când se rumeneşte. Se lasă la răcit în formă timp de 15-20 de minute, apoi se scoate şi se lasă la răcit complet.

Pentru glazură, se amestecă toate ingredientele într-un vas şi apoi se decorează prajitura. Se mai pot adăuga şi jumătăţile de nuci.

Poftă bună!

Tic tac. Tic tac.

Mai am aproximativ două luni până la ziua cea mare, când voi naşte. Mi se pare o veşnicie. Chiar mă întrebam amuzantă cum ar fi fost dacă trebuia să aştept 2 ani, ca la elefanţi. Dar spre norocul meu, cele nouă luni de sarcină sunt acceptabile. Şi chiar a fost foarte uşor până acum. Fără greţuri, fără pofte absurde, fără rău de orice fel. Doar greutatea care vine de la mărirea în dimensiuni. Şi nu pot să nu mă gândesc la oamenii care poartă această burtă permanent (în special bărbaţii, însetaţi de bere). Ideea că voi scăpa de această povară în scurt timp mă linişteşte. Dar cum o fi să tragi de ea mereu?

Am 11 kg în plus, luate în 7 luni. Acestea mă împiedică:

  • să mi-o mai văd (ştiţi la ce mă refer).
  • să mă ridic rapid din pat/fotoliu. Trebuie să mă răsucesc pe o parte sau să fiu ajutată.
  • să mă leg uşor la şireturi. Încă reuşesc cu o anumită tehnică să mă leg singură. Am înţeles că va veni şi momentul în care nu voi mai putea face asta deloc.
  • să mă aplec. Orice lucru trebuie să îl ridic din poziţia şezut.
  • să port tricouri scurte sau pantaloni strâmţi.
  • să practic diverse sporturi (graşii cu burtă însă nu ar avea vreun motiv să nu facă sport)

Şi lista ar putea continua. Ideea e că îi compătimesc pe oamenii cu burtă, dar în acelaşi timp nu pot să îi înţeleg cum pot să trăiască aşa zi de zi.

Voi reveni cu un articol mai serios despre experienţa sarcinii şi cum a fost pănă acum.

Zile de miere în Spania

Iată că a venit şi concediul mult aşteptat, ultimul de dinainte de bebe. Ceea ce trebuia să fie un fel de lună de miere a devenit o vacanţă obişnuită la mare, soare, plajă în Spania. Dar tot a fost frumos şi mă bucur că s-a întâmplat aşa.

Compar mereu Spania cu Italia. Amândouă ţările au deschidere la mare, au vară în adevăratul sens al cuvântului, au o istorie îndelungată, sunt ţări latine şi oamenii sunt calzi, prietenoşi şi gălăgioşi. La capitolul bucătărie sunt oarecum diferiţi, dar nu pot să spun care îmi place mai mult. Până acum, din toate ţările vizitate în Europa, Italia îmi place cel mai mult. Poate şi pentru că am avut şansa să locuiesc acolo timp de 3 luni şi am putut călători mai mult şi mai în tihnă.

Revenind la Spania, de data asta am ajuns în sudul ţării, în Tarifa, Sevilla, Malaga şi Granada. Toate în 10 zile. Cel mai mult am stat în Tarifa, cea mai populară destinaţie de kitesurfing din Europa (după spusele lui google). S-a observat însă clar când am ajuns acolo, că oraşul este axat doar pe acest sport (şi câteva similare pe lângă). La fiecare 5m există câte o şcoală de kite şi un magazin de produse de gen. Tot aici are şcoală de kite şi campioana mondială Gisela Pulido, dar are nişte scoruri ridicole comparativ cu majoritatea celorlalte şcoli. Asta înseamnă să profiţi de faima pe care o ai. Tatăl ei a încercat să ne convingă de performanţele fiicei lui, arătându-ne tot felul de filmuleţe cu săriturile şi trick-urile Giselei.

Noi am ales altă şcoală şi s-a dovedit a fi alegerea perfectă. Zani, tipa care se ocupă de această şcoală, a fost foarte prietenoasă cu noi, a încercat să ne dea tot felul de sfaturi, nu numai legate de kite şi a fost fair-play până la final. Tipa era din Cehia, a plecat la 16 ani din ţară, în perioada când Cehia nu prea avea multe de oferit şi a ales să locuiască în Germania pentru o perioadă de 9 ani. Cumva a ajuns să practice kite-surfing şi acum acasă pentru ea este Tarifa. Şi sunt sigură că mai sunt mulţi ca ea în Tarifa. Oraşul oferă condiţii perfecte pentru acest sport cam tot timpul anului. Apa era destul de rece şi din câte am înţeles, temperatura nu diferă foarte mult iarna (doar 2-3 grade mai puţin). Deşi trebuia să avem vânt cam în fiecare zi, am avut ghinion şi băieţii au putut să se dea doar 3 zile din 6.

Din cei 7km de plajă, 2km sunt destinaţi şcolilor de kite. De cum ajungi pe plajă, steagurile fiecărei şcoli flutură în zare. Pe plajă, începătorii exersează primele mişcări cu kite-ul sub supravegherea instructorilor. Dacă vântul e bun, apa e în mod sigur plină de zmee, care mai de care mai colorate.

Cum condiţia în care mă aflu acum nu îmi permite să practic încă acest sport, mai am de aşteptat până la anul. Am mai văzut şi alte „suferinde” ca mine, cu burţi mai mici sau mai mari. Altele erau deja în stadiul meu de anul viitor, adică îşi căutau baby-sitter care să stea cu copilul cât timp fac ele kite-surfing. Important este că există soluţii şi că există viaţă după copil :).

Deşi activitatea principală din Tarifa este kite-surfing-ul, există şi alte opţiuni pentru cei care nu fac acest sport: whale-watching (vizionat de balene, delfini şi peşti), scufundări, excursii către Tanger (Maroc, Africa) cu feribotul, câteva situri arheologice de pe timpul romanilor (chiar interesante), Gibraltar la 50km şi plajă în rest.

Noi am ales doar câteva din aceste opţiuni:

După cele 7 zile petrecute în Tarifa, am ales să vizităm Sevilla (al patrulea oraş ca mărime din Spania şi situat la aprox. 2h de Tarifa), după un scurt popas în Malaga. Peisajul dintre Malaga şi Sevilla este destul de monoton. Sunt multe plantaţii de măslini, dar în rest nicio altă vegetaţie. Pe autostradă, sensurile de mers sunt separate de imense tufişuri de leandru alb, roz şi roşu, semn că aici e la el acasă.

Am stat două nopţi în Sevilla, deşi mi-ar fi plăcut să putem sta mai mult. Căldura de aici mi-a amintit de verile din Bucureşti, cu după-amieze fierbinţi şi nopţi cu geamurile deschise. Ca orice oraş turistic, majoritatea atracţiilor fremătau de aglomeraţie şi aparate de fotografiat. Mă întreb mereu câte poze s-au făcut până acum din acelaşi unghi cu majoritatea obiectivelor turistice şi ce se întâmplă cu pozele astea? Semănam cu nişte furnicuţe, alergând în stânga şi în dreapta, avide după cadrele cele mai bune cu catedrala, castelul sau fântâna din oraş. Parcă fiecare loc îşi pierde identitatea şi rămâne doar un fundal frumos pentru pozele de vacanţă ale vizitatorilor.

Ca peste tot pe unde mergem, una din activităţile noastre favorite este degustarea de mâncăruri locale. De data asta însă, din cauza căldurii şi a sarcinii, nu prea m-am putut bucura de prea multe delicatese. Am încercat doar câteva tapas şi muuuult zumo de naranja (suc de portocale). Pepenele roşu servit pe înserat, de pe terasa apartamentului unde am stat, a fost de departe cea mai faină experienţă. Atât de simplu!

Ne-am întors în Malaga după cele două nopţi şi am decis să vizităm şi palatul Alhambra din Granada (după câteva recomandări primite). A meritat efortul şi drumul până acolo, însă căldura a fost cam mare şi am mers cu greu prin imensul palat. Ce e special la acest loc este combinaţia de influenţe arabe (maure) cu cele creştine. Iniţial palatul şi întreaga cetate au fost construite de mauri, apoi de prin 1492 (God bless wikipedia) au fost folosite de creştini. Interesant că şi în palatul Alcazar (Sevilla) şi în Alhambra (Granada) am tot auzit de împăratul Carol Quintul (Carlos I pe spaniolă, Charles V pe engleză) şi împărăteasa Isabel a Portugaliei. Acum am luat wikipedia la puricat să văd care e treaba cu cei doi. Isabel a trăit doar 33 de ani, suficient cât să lase o amprentă semnificativă în istoria Spaniei. Se pare că împăratul nu s-a mai căsătorit după moartea ei şi s-a îmbrăcat în negru pentru tot restul vieţii sale. Wikipedia e cam eronată: pe engleză zice că Isabel a murit la naşterea celui de-al şaselea copil, pe română la cel de-al cincilea copil. Oricum, interesant de citit!

A fost vară în Olanda

Weekendul trecut am fost în Ijsselmeer, într-un orăşel cochet numit Stavoren. Ijsselmeer este un lac artficial, cel mai mare din Europa de Vest. Locul este foarte popular printre cei care practică sporturi pe apă, în special kite surfing. Aşa că ne-am zis că ar fi frumos să mai exersăm şi noi. Nu eu, eu mai am de aşteptat. Abia mă obişnuiesc cu rolul de „sit and watch” („stai şi uită-te”).

Cazarea a fost de vis, într-un port privat care dispunea şi de câteva case de vacanţă. În plus aveam loc de joacă şi marea aproape la un km. Se vede clar că olandezul e om muncitor, doar dacă te uiţi rapid la casele lor, la văcuţele şi oiţele de pe câmpuri, la utilajele care se plimbă în umbră pe toate câmpurile astea verzi şi îngrijite. Am ajuns destul de târziu şi deşi ne-am aşteptat să mai găsim deschis în centrul oraşului, spre tristeţea noastră, toate localurile se închideau fix atunci. Ne-am pus pofta şi foamea în cui şi ne-am întors abătuţi spre casă. Salvarea noastră a fost o scumpă prietenă, care nu pleacă de acasă fără mâncare. Morala este că nici noi nu vom mai face aşa de acum încolo. Cel puţin nu când mergem la olandezi. Măcar o slană şi o pită tot pui în traistă când pleci la drum 🙂

A doua zi, băieţii dornici de a învăţa să se dea cu kite-ul, s-au întâlnit cu instructorul cu care vorbiseră din timp. Acesta era neamţ, dar după cum s-a comportat am eu o vagă bănuială că ar avea alte origini. Deşi a promis echipament pentru toţi cei trei cu care urma să facă cursul, la faţa locului a constatat că are doar un kite şi o placă pentru toţi. Noroc că la început nu ai nevoie chiar de trei plăci. Apoi pentru următoarea zi, în funcţie de vânt, urma să îi contacteze pe băieţi să le spună dacă se poate sau nu face kite. După o serie de mesaje Da, facem / Nu, nu mai facem (că nu e vânt), ironia a făcut să ne întâlnim din pură întâmplare pe o plajă oarecare din zonă, unde a venit, exact, să se dea cu kite-ul… Ziua a fost excelentă de kite, dar cum omul a fost neserios, băieţii au trebuit să aştepte până a doua zi.

Următoarea zi, se anunţa la fel. Ba că e vânt, ba că nu e, în final s-au întâlnit. Mai mult pentru plata cursului, decât pentru dat cu kite-ul. A doua morală este că cel mai bine discuţi la faţa locului cu un instructor. Pe nenea ăsta l-au găsit cumva pe net, dar la câte şcoli de kite sunt în zonă , nu merită să vii cu planul făcut de acasă.

Deja jumătate din poveste este despre ce au făcut alţii în acest mic concediu. Asta pentru că din rolul de „stai şi observă” nu prea se poate povesti mare lucru. În afară de faptul că m-am  tot minunat de copiii olandezilor de cât de rezistenţi sunt la temperaturile neprietenoase ale apei. A fost cald şi soare, neaşteptat de cald chiar, dar apa tot rece era, mult sub puterea mea de anduranţă. Copiii însă nu aveau treabă, goi cum i-a lăsat natura, alergau chicotând prin apa gheaţă.

Dirt Masters IXS Winterberg

La sfârşitul lunii mai am mers să vedem şi noi un concurs de dirt bike profi în Winterberg.

Winterberg e „muntele” Germaniei de Vest oarecum. Poţi practica sporturi de iarnă de prin decembrie până în februarie-martie (dacă vremea permite, au tunuri de zăpadă care pot acoperi toate pârtiile în condiţii decente). Eu aici m-am dat prima dată pe schiuri şi pentru începători e locul ideal. Vara există foarte multe trasee  de downhill şi MTB. Cum schi lifturile sunt în funcţiune şi vara, downhilliştii sunt la ei acasă. Pe lângă acestea, există şi un parc fain, unde poţi exersa diverse trick-uri.

Înainte să rămân gravidă am tot zis să venim şi noi cu bicicletele noastre să vedem cum e zona. Acum am de aşteptat până mă voi da din nou… sper că nu foarte mult. Dar până atunci, măcar m-am uitat la alţii cum se dau. Şi unii erau tare buni. Mi-am închipuit cum ar fi dacă copilul meu va vrea să facă sportul ăsta la acest nivel şi nu cred că mi-ar displace. Ştiu că e riscant şi sigur mai toţi şi-au rupt câte ceva până au învaţat să se dea profi, dar l-aş susţine în orice sport ar alege să facă.

Am ajuns pe la prânz în Winterberg şi după ce ne-am tot lălăit pe la corturile comerciale şi cele cu mâncare 😀 am pornit spre trasee. A fost interesant să vad zona asta pe timp de vară şi să fiu „pe jos” şi nu pe schiuri. Lume multă, muzică bună, mâncare proastă (asta e oarecum normal, având în vedere tradiţiile culinare de la festivalurile nemţeşti; oricum, nu mă pot plânge, nici în România nu prea găseşti altceva în afară de mici şi bere). Cel mai important este că erau foarte multe bicicleteeee.

Au fost patru zone de concurs: Downhill, 4X Rumble, Slopestyle, Cash for Tricks. Cea mai interesantă pentru mine a fost partea de downhill. Şi Slopestyle a fost fain, mult mai spectaculos desigur, dar downhill-ul pare mai omenesc şi e cumva mult mai apropiat de ce îmi place mie să fac. Organizarea a fost evident, foarte bună. Mi-aş dori să văd ceva comparabil prin România, dar cred că va trebui să aştept mult şi bine.

Dar să lăsăm pozele să vorbească de la sine… (click pe oricare din poze, pentru a vizualiza galeria foto)

Doamna Cucu

Pe 3 mai am devenit doamna Cucu, cu acte în regulă şi cu acordul lui Dumnezeu. Am aşteptat cu nerăbdare acest eveniment şi spre surprinderea mea, m-am implicat cu plăcere în organizarea acestuia. Practic, a fost uşor. În realitate însă, ultimele două săptămâni s-au desfăşurat într-un ritm nebun.

Multă vreme am crezut că eu nu voi face nuntă. Pentru că nu rezonam deloc cu felul în care se desfăşoară nunţile sau cu obiceiurile legate de acestea. Nu vroiam brad, nu vroiam turtă, nu vroiam lăutari şi acordeon care să mă ducă la biserică. Nu vroiam practic nimic din ce cred eu că înseamnă nunta românească. Numai că trebuia să fac un compromis. O dată să îi fac o bucurie mamei mele, care şi-a dorit foarte mult să fac nuntă (urmăriţi si povestea „nunţii sale” mai jos şi veţi înţelege motivul ei) şi altă dată să nu îmi calc prea mult pe inimă, acceptând tot felul de obiceiuri aiurea. Singurul lucru pe care mi l-am dorit era să mă cunun la biserică. În rest, petrecerea de după o vedeam o simplă petrecere ca oricare alta.

Dar cum „odată intrată în horă, trebuie să joci”, multe din lucrurile pe care le vedeam inutile sau de neacceptat, au intrat uşor uşor în plan.

Spuneam mai sus de povestea mamei mele… Ei, se făcea că acum mulţi ani, lumea nu prea accepta uşor să vadă o mireasă în biserică, care are deja copil acasă. Părinţii mei s-au căsătorit legal înainte ca fratele meu să se nască, iar nunta religioasă era planificată odată cu botezul. Numai că în acelaşi an, bunica mea a murit şi nunta a trebuit să fie amânată. Când a venit timpul să facă şi cununia, părinţii tatălui meu s-au decis să o facă noaptea (ca să nu vadă lumea din sat că se duc la biserică). Mama a luat o rochie albă de la naşa ei (nici vorbă de probat o sută de rochii până să se decidă), nişte pantofi care arătau cât de cât albi şi un palton negru (pentru că era încă în doliu). Lăutarii nu puteau fi chemaţi, aşă că alaiul de nuntă a fost format doar din familie şi au pornit cu toţii în miez de noapte spre biserică. Nu cu limuzina sau vreo caleaşcă, ci pe jos. La întoarcerea de la biserică, un biet sătean, care venea pe bicicletă spre ei, la vederea întregului alai în frunte cu mireasa şi cu lumânările aprinse, a crezut că i-a venit sfârşitul. Bietul om a căzut în şanţ, cu bicicletă cu tot. Asta e amintirea mamei mele de la nunta ei, de aceea spera ca măcar eu să am parte de ceva diferit. Şi a fost diferit şi frumos.

Nu am avut nevoie de luni de pregătiri, ci doar de 3 luni.

Prima dorinţă în şirul de evenimente a fost copilul. Îmi doream un copil, dar de multe ori doar vorbeam despre acesta, fără să luăm vreo decizie. În paralel, Marian pregătea o cerere în căsătorie, pe care a meşteşugărit-o timp de vreo două luni. Practic, avea inelul şi aştepta momentul potrivit. Acesta s-a ivit o singură dată anul trecut, dar fix în acea zi nu a luat inelul cu el. A mai trecut ceva timp şi cererea nu mai venea. Însă dorinţa cu copilul devenea din ce în ce mai mare. Cum copilul a fost mult mai uşor de făcut decât ne-am imaginat, ne-am trezit că cererea în căsătorie nu a apărut decât după ce s-a confirmat sarcina. Acel moment potrivit s-a ivit într-un final, într-un vechi turn de pe o insulă din Olanda. A fost o surpriză maximă pentru mine, pentru că nu mă mai aşteptam la acest lucru.

Până şi părinţilor le-am dat aceste veşti într-o ordine aleatoare, în timpul celor două zile petrecute în Olanda. Prima veste a fost că vor fi bunici, apoi că ne-am găsit naşii şi într-un final că m-a cerut de soţie. Ordinea firească, nu?

A fost cel mai intens weekend din viaţa mea. Fiecare nouă emoţie aducea un nou val de bucurie. Deja nu mai ştiam de ce să mă mai bucur mai tare. Că voi fi mamă, că mă mărit sau că am fost cerută? Nu mai conta, dar parcă voiam să iau o pauză şi să mă bucur în tihnă de fiecare în parte.

După acest weekend, am hotărât ca nunta să o facem cât mai repede. Ca să nu ne ocupe mintea prea mult timp şi să putem să ne pregătim, sufleteşte măcar, pentru noile roluri de părinţi. După mine, eram gata să o facem în 3 săptămâni. Hotărâtă că putem face nunta până la începerea postului, am sunat la cetate în Braşov şi surpriză, erau liberi. Normal, cine să mai facă nuntă iarna? După ce am analizat mai în tihnă situaţia, ne-am hotărât să fie în mai, după postul Paştelui. Însă surpriză, se pare că există o superstiţie legată de nunţile de mai. Că cică nu rezistă. Am depăşit şi această aşa-zisă „piedică” şi am ignorat total aceste vorbe fără fundament şi logică.

Cum trebuia să fim în ţară cu zece zile înainte de nuntă, pentru căsătoria civilă, ne-am luat concediu pentru două săptămâni în mai. Până atunci, am tot frunzărit pe internet pagini legate de nunţi, decoruri, tematici şi alte mărunţişuri. Am început cu o listă pe care ne-am notat tot ce credeam că va fi necesar pentru nuntă şi un buget estimativ.

Rochia a fost cel mai simplu lucru din toată lista. Am probat 5 rochii şi una din ele a fost norocoasă.

Locaţia am ales-o destul de uşor şi s-a dovedit a fi alegerea ideală în final. Ştiam doar de herghelia de la Pănicel. Nu ştiam că au restaurant şi că organizează nunţi. Am trimis soliile (socrii) pentru semnarea contractului şi în rest am comunicat numai prin emailuri. La fel am procedat şi cu restul de firme (flori, decor, băuturi, dans, invitaţii, tort). Când am ajuns în ţară am mers la sursă sigură. Ştiam deja cu cine vreau să colaborez şi deciziile le-am luat în baza ofertelor trimise pe email.

Singurele lucruri care ne-au dat bătăi de cap şi discuţii au fost ţuica şi lăutarii. Tatăl meu nu concepea nuntă fără lăutari, iar socrul nuntă fără ţuică. Am încercat să le explicăm că e nunta noastră şi nu vedem necesar să avem aceste lucruri, dar tristeţea şi dezamăgirea de pe feţele lor ne-au făcut să cedăm şi să acceptăm în final dorinţele lor. Şi bine că la sfârşit toată lumea a fost mulţumită. Am convenit cu tatăl meu că lăutarii vor interveni strict la hore şi sârbe şi vor avea program redus. Am amuţit un pic la începutul petrecerii, când la aperitiv lăutarul s-a pornit pe cântat ceva muzică populară, cu influenţe puternice de Adi Minune. Am intervenit rapid şi i-am mai auzit doar la reprizele de dans.

Din cele 14 zile petrecute în ţară, niciuna nu a trecut fără să facem ceva legat de nuntă. Partea cea mai amuzantă era când încercam să adormim şi ne mai trezeam că ba îi aranjam la mese pe invitaţi, ba că îi combinăm altfel în camerele de la pensiune, ba că le-am găsit cu ce maşini să vină. Şi uite aşa, Marian striga mereu câte un nume nou înainte de somn.

Spovedania de dinainte de nuntă a fost simpatică. De dimineaţă pe nemâncate şi fără vreo altă pregătire, mergem la biserică. Mai întâi Marian, apoi eu. Şi mă întreabă preotul „Când te-ai spovedit ultima oară?”, iar eu zic „Prin facultate”, si el „păi şi ce păcate mai ai de atunci?”, „pai nu cred că am păcate mari. Nu ştiu. Am fost cuminte. Întrebaţi-mă dvs”. Şi începe „Ai minţit?”, „Nu”, „Ai luat numele Domnului în deşert?”, „Nu”, „Ai invidiat?”, „Nu”, „Ai înjurat?”, „Nu”, „Ai preacurvit?”, „Nu” zic eu din reflex (şi oricum, cum să răspund cu da la o astfel de întrebare). Pauză… şi apoi tot el „păi cum nu, că doar trăieşti împreună cu el” (el, Marian, care aştepta cuminte, pe un scaun, departe de noi), „şi vom avea un copilaş” continui eu. Preotul dă din cap moralizator şi încheie „Mda, aşa e în ziua de azi…” Şi continuă cu o rugăciune şi sfârşim spovedania împăcaţi şi eu iertată. Acasă, mama lui Marian, ne întreabă direct „Şi, câte canoane v-a dat?”… (pentru cei neduşi pe la biserică, canoanele sunt rugăciuni pe care trebuie să le spui după spovedanie pentru iertarea păcatelor). Nici nu şi-a pus problema că nu am avea păcate, dar spre surprinderea ei, nu am primit nimic.

Dansul de deschidere l-am învăţat pe fugă, în trei zile (în fiecare zi câte o oră). Ne gândeam la un moment dat să renunţăm de tot la idee şi să începem frumos cu un blues clasic, lejer, dar măcar să ieşim neşifonaţi din această experienţă. Până la urmă a ieşit cât de cât bine şi rochia a rămas intactă după.

Şedinţa foto de logodnă ne-a pus la mare încercare. Ne-am plimbat prin Braşov în căutare de verde şi aspect medieval, romantic. Nu că ar fi greu să găseşti asta în Braşov, dar durata unei astfel de şedinţe este uimitoare. În final a ieşit ceva frumos, aparte, dar ne-a lăsat fără vlagă în acea seară.

Baloanele de hârtie au fost un element de decor special. Le-am comandat din China în Germania şi au sosit la limită, dar a meritat efortul. La final, le-am vândut celor care ne-au ajutat cu decorul şi care le-au montat.

Cununia civilă a durat extrem de puţin, cred că nu mai mult de 5 minute. Nu am reţinut eu exact ce obligaţii şi drepturi avem, pentru că a ajuns brusc la Vrei să? şi Vă declar căsătoriţi. A urmat semnarea actelor şi pupăturile de rigoare. Frumos, rapid şi organizat. Nimic de reproşat.

Ziua nunţii s-a desfăşurat cu repeziciune. Nici nu mai ştiu bine şirul evenimentelor, dar cred că a ieşit frumos pentru toată lumea. Pentru că doar cu senzaţia asta am rămas. Nu mai contează că cu o oră înainte de pregătiri, între coc şi machiaj eu aranjam invitaţii la mese (pe foaie bineînţeles) şi chiar şi înainte de biserică, îmbrăcată deja mireasă, mai mutam câte un cartonaş cu numele invitaţilor de la o masă la alta. Nu mai contează nici că strigam cât puteam de tare după fotograf, să vină să îmi facă pozele de rigoare cu mirele care vine să ducă mireasa la biserică. Cred că după ora zece noaptea, am respirat uşuraţi şi am mai scăpat de emoţii.

O surpriză minunată ne-au pregătit-o naşii. La miezul nopţii, şi-a făcut apariţia un bun prieten de-al lor, care are o voce uimitoare şi cântă muzică populară de te unge la suflet. Se pare că au pregătit surpriza cu mult timp înainte de nuntă şi au complotat împreună cu lăutarii, pe care eu i-am acceptat cu greu în program. A fost singurul moment la care mi-au dat lacrimile, drept dovadă că are într-adevăr o voce minunată.

Ar mai fi multe de povestit, dar cred că cel mai important este că toată lumea s-a simţit bine (sperăm) şi noi am rămas cu nişte amintiri speciale. Deşi am fost foarte reticentă legat de organizarea sau necesitatea unei nunţi, mi-am schimbat părerea şi cred că e un eveniment unic, care merită tratat ca atare. Şi poate că o să îmi vină rândul să susţin conceptul de nuntă peste ani, când sigur lucrurile se vor face diferit şi fata mea va veni cu replici tăioase că „ea nu are nevoie de nuntă”…

Acum că sunt doamna Cucu, mă pregătesc să devin mamă…

%d blogeri au apreciat asta: