Copenhaga, orasul cu fete cu glezne subtiri

Am ales cel mai prost moment al anului pentru a vizita Copenhaga, mai exact ianuarie. A fost frig şi vânt şi ploaie măruntă, dar nu ne putem plânge. Trebuia să vedem şi cum arată acest oraş când nu e atât de cald şi bine.

Am închiriat biciclete si am pornit în goană nebună prin ploaie, vânt şi frig, ca nişte autentici danezi. Ăştia chiar nu par afectaţi de condiţiile meteo. Aşa că dacă ei pot, noi de ce nu am putea? Prima oprire am făcut-o rapid după vreo oră. Ne-am adăpostit într-un pub din centru, cu design vechi şi atmosferă intimă. Ne-am comandat nişte lucruri pe care nu le puteam citi, care au fost delicioase, mici şi piperate (ca preţ).

Cum eram în zonă, am decis să vizităm şi muzeul de chihlimbar. Mic, dar cu o colecţie semnificativă de „răşini mâncătoare de insecte”. Se pare că şi România se situează printre ţările în care s-au găsit resurse de chihlimbar. Zona Buzăului este destul de darnică la acest capitol. Uite aici ceva lectură pe această temă.

Seara a venit repede şi am hotărât să ne pierdem pe străduţele cochete din centru, cu baruri faine şi lume veselă. Am consumat câte o bere în câteva baruri; berile le-am plătit cu cardul (lucru des întâlnit în ţările nordice). Apoi am ajuns într-un loc unde se juca biliard. După ceva timp, unul din cei care jucau la masă, îmi face semn dacă vreau să joc. Şi aşa intrăm în vorbă cu ei şi avem şansa să jucăm cu ocazia asta şi ceva biliard. O primă dovadă că danezii ăştia, deşi mai la nord, sunt un pic mai prietenoşi şi mai calzi ca nemţii.

Frigul nu ne-a părăsit nici a doua zi. Parcă a fost şi mai aprig. Şi recunosc, m-a doborât mai rapid ca în ziua precedentă.

Să explic totuşi titlul acestui articol. Încercând noi să ne facem o idee rapidă despre danezi, i-am tot analizat în cele trei zile. Ba că sunt mai calzi ca nemţii, ba că uite ce bine vorbesc engleza, ba că uite ce curajoşi şi rezistenţi sunt la frig şi ploaie, ba că se îmbracă interesant, ba că uite ce gleznă subţire are fata aia. Şi ultima frază s-a tot repetat. Aşa am ajuns la concluzia că da, într-adevăr, fetele au glezne subţiri (exceptând balenele care inevitabil apar în orice oraş şi care se hrănesc preponderent la McDonalds).

A doua zi, spre seară, când ploaia măruntă încerca timid să plece la culcare, am zis să aruncăm o privire prin Christiania. Pentru cine nu ştie, locul ăsta e un fel de spaţiu alternativ din Copenhaga, autodeclarat cartier autonom. Wiki ştie tot, aşă că luaţi aici de citiţi, că nu vreau să spun prostii.

Ce ne-a plăcut nouă însă cel mai mult din toată vizita noastră a fost „barul eschimoşilor„. Aşa îl numesc eu acum, nu ştiu dacă are vreun nume. Christiania e plin de tot felul de baruri şi terase, chiar şi restaurante selecte. Canabisul se vinde la discreţie în aer liber. Erau două tarabe faţă în faţă, unde lumea stătea ordonată ca la şcoală în şiruri de câte doi. Muguraşii se vindeau din nişte pungi de plastic transparente.

După ce am dat o raită prin fiecare bar, am ajuns într-unul destul de mic, unde fumul învăluia toată încăperea. Ne-am zis să stăm de-o bere, deşi nu aveam loc decât la bar, într-un colţişor. Rapid observăm că mai toţi arată la fel. Ochi migdalaţi, ten măsliniu, toţi fumaţi rău de tot. Pe peretele din spate era un poster cu munţii Himalaya, de unde am dedus eu că toţi ăştia ar fi nepalezi sau tibetani. Marian în schimb, mai în glumă, mai în serios, îmi zice că sigur sunt eschimoşi. Aici am văzut cel mai mare joint ever, pe care îl poşteau vreo cinci oameni de la o masă apropiată. La bar, erau doi care îşi rulau şi ei ceva comparabil ca mărime, numai iarbă pură. La masa din faţa noastră, se dormea pe rupte. Din când în când, unul un pic mai treaz îşi înghiontea vecinul să mai tragă un fum. Şi apoi din nou se afundau în somn.

La un moment dat, de noi se apropie o tanti care părea ceva mai vioaie decât toţi ceilalţi. Ne întreabă de unde suntem, se strâmbă în toate felurile, râde brusc isteric, după care mă scuipă, semn că nu îi place de mine (probabil). O întrebăm şi noi de unde e, şi uimire, Marian a avut dreptate. Erau toţi emigranţi din Groenlanda. Probabil veniţi de mult timp în acest cartier. Altă tanti tânără strigă la noi că „We are on a starship. We are flying…. starship, you know?” timp în care îşi flutură mâinile ca avionul.

Încercam din răsputeri să nu râdem sau să părem ostentativi, deşi oricum nu ne-ar fi observat nimeni. Toţi erau în lumea lor, pe nava spatială către Groenlanda. Asta cu siguranţă a fost o experienţă aparte pentru noi.

Cu tot frigul în oase, am pornit pedalând spre casă. Am greşit drumul de câteva ori, dar puţin după miezul nopţii am ajuns acasă. Pe curând Copenhaga! Cu siguranţă vom reveni!

Cacastoarea din Fagaras

Acum multă vreme, înainte de a pleca în Germania, obișnuiam să merg des la munte. Și în special în Făgăraș.

Existau acolo multe locuri faine și lume puțină (spre deosebire de Bucegi, care era deja plin de fripturiști în expadrile și papuci, amatori de telecabine).

Și printre locurile astea faine, exista și o căcăstoare, în vârf de munte, fix până în intrarea în tunelul care duce la Bâlea (hai că îl știți, după singurul obiectiv cu care se pozează toată lumea, cascada Capra, urmează cabana Salvamont Argeș și apoi, hop, tunelul).

Și căcăstoarea asta era specială. Era cea mai căcăstoare dintre căcăstori. Era așezată pe marginea drumului, cu vedere superbă asupra văii, avea doar trei ”pereți” din lemn, doi lateral și unu spate. Adică peretele din spate îți acoperea spatele ca fată sau fața ca băiat. Dacă nu înțelegeți, eu nu știu să explic altfel… Era o experiență faină, de trăit la orice oră din zi și din noapte. Cu asemea priveliște până și cel mai constipat dintre constipați putea să se relaxeze și să reușească ceva…

Ideea e că acum, la câtva timp de când n-am mai fost pe acolo, lucrurile s-au schimbat… ”civilizația a ajuns la Cota 2000”

În locul căcăstorii a apărut o construcție din beton, care acoperă de data asta toate părțile omului (lateral, față, spate), e dotată cu o chiuvetuță cu apă curentă și săpun lichid, are trei odăi și se taxează cu … 2 lei! Cine ia acești bani? De fapt, cine a permis construcția hidoasei toalete? (acum căcăstoarea a scăpat de rușine și poate fi numită toaletă sau WC)

Am intrat de curiozitate și a trebuit să privesc de la un gemuleț ce altădată vedeam stând ciucea (pentru necunoscătorii expresiei, click aici).

Nici nu am ieșit bine din stimabila, că un domn?! agitat vine nervos spre noi. Și urmează o conversație elevată, că doar suntem elevați la 2000m altitudine:

– 2 lei!

– Păi nu am folosit toaleta!

– 2 lei, nu ați auzit? Ați intrat acolo!

– Domnule, am intrat doar să fac poze!

– Aaa! 2 lei!

– Domnule, am intrat de curiozitate! pe vremuri, locul ăsta arăta altfel. Voiam doar să văd cum arată!

– Băi voi nu înțelegeți? Ce înseamnă 2 lei pentru mata? Eu m-am chinuit să construiesc aici și voi vă bateți joc?

la care omul se apleacă și ia o piatră în mână, gata, gata să o arunce în mașină (mașina era parcată în fața stimabilei)

– Domnule, dvs. nu înțelegeți? Nu am folosit toaleta, pentru ce să plătesc? Sunteți normal? Cum să aruncați cu piatra aia pentru 2 lei?

Deja câțiva căscători (gură-cască) se uitau la noi cu nedumerire. Niciunul nu a intervenit…

Domnul era clar iritat că nu vrem să îi dăm banii, considera că îi merită pe drept, doar i-am călcat ”proprietatea”. Dar eu tot nu înțeleg cine îi dă dreptul lui asupra acelui loc? În plus, tot în zona aia, își amplasase o dugheană unde vindea de de-toate, așa cum se face la Bâlea și cam pe toată minunata valea Prahovei. Urât, foarte urât… Am plecat bineînțeles, ignorându-l pe falsul țăran, păstrător al valorilor neamului! Probabil intimidat de prezența celorlați, omul nu a avut curaj să arunce cu piatra rușinii.

Amintiri din copilarie. Sighisoara

La sugestia prietenilor, m-am decis să povestesc câteva întâmplări cheie din copilăria mea. Nu cred că am fost un copil/o adolescentă problemă pentru părinții mei, dar a trebuit să îmi câștig libertatea și încrederea lor treptat. Sunt norocoasă să am niște părinți raționali, destul de permisivi și foarte deschiși. Numai că orice le-aș fi zis începând cu ”Vreau…” trebuia să fie justificat de motive și argumente. Nu era întotdeauna ușor și atunci, ca să obțin ce voiam, mai apelam la minciuni nevinovate. Doar că ”minciuna are picioare scurte” și atunci mă trezeam că își pierdeau încrederea în mine și iar trebuia să o iau de la capăt.

Povestea de azi este despre cum am reușit eu să plec la Sighișoara și cum erau ai mei aproape pe punctul de a trimite poliția în căutarea mea. M-am tot gândit dacă să scriu despre asta sau nu. Și asta pentru că nu mai știu exact ce variantă a poveștii știu părinții mei, în special tata. Dar apoi, faptele fiind deja consumate, nu cred că greșesc cu nimic dacă aduc lumină în acest caz și rămânem toți la o singură poveste, unică și cea adevărată. Mamă, tată, vă mulțumesc pentru nemărginita înțelegere și promit că nu mai fac 🙂

Întâmplarea are loc acum vreo zece ani, când eu eram la liceu, în timpul vacanței de vară dintre a XI-a și a XII-a. Cred că toți ați auzit de festivalul medieval de la Sighișoara, care se desfășoară de câțiva ani buni, în ultimul weekend din iulie. Auzisem descrieri faine despre festivalul asta și îmi doream din tot sufletul să îl văd cu ochii mei. Stând la povești cu un prieten, mă întreabă dacă nu cumva vreau să merg cu el și un alt prieten de-al lui. Normal că voiam. Singura mea misiune era acum să îi conving pe ai mei, din prima, și fără prea multe întrebări, mai ales că plecarea era a doua zi.

În niciun caz nu puteam să le zic, ”Știți, nu mă lăsați și pe mine la Sighișoara, cu doi băieți (pe care nu îi cunoașteți). Stăm la cort cu toții, vaai, ce frumos o să fie!” Asta ar fi încheiat discuția atât de brusc, printr-un simplu ”Nu”. Buuun, păi atunci hai să ne gândim: dacă le zic că plec cu aproape toți colegii de clasă pare mai plauzibil. Să anticipăm întrebări: ”Păi și de ce ne spui tocmai acum? Când v-ați hotărât să mergeți?” ”Proful de geografie ne-a zis despre acest festival abia azi și deja o parte din colegi și-au întrebat părinții și ei sunt de acord” (asta merge destul de des, cu părinți care deja au hotărât că e ok să le plece odraslele de capul lor). ”Și câți mergeți, care mergeți?” ”Suntem vreo 12. Adriana, Andrei (important să fie numele de care aud mai des, ăia care au note mari de obicei sau de care nu au auzit nimic rău), Alexandra, Iulia, Alex, etc etc”. ”Unde stați?” ”Au sunat deja niște colegi și putem sta la o pensiune, chiar lângă cetate” ”Cu ce mergeți?” cred că am zis că cu trenul, deși era imposibil cu trenul, existând doar autocar. Până aici planul îmi părea ideal, fără erori. Acum hai cu curaj la părinți să vedem ce zic. Au fost suspicioși de la bun început și s-au folosit și ei de câteva tactici de detectare de minciuni. Au vrut să vorbească la telefon cu unul din colegi, ca să fie siguri că cu ei plec. Asta nu anticipasem, dar am găsit o portiță de două minute și l-am sunat rapid pe Andrei și am încercat să îi explic planul. Apoi s-au răzgândit și nu l-au mai sunat, drept dovadă că doar m-au testat.

După o serie de întrebări la care am rezistat eroic, a venit hotărârea: te lăsăm, dar mama ta vine cu tine până la punctul de întâlnire, să vadă sigur cu cine mergi. Atât de bucuroasă am fost de reușită, că nu m-am mai gândit la nimic altceva. Parcă nici nu îmi venea să cred că într-adevăr mă lasă să plec. Deja era 10 noaptea, mi-am făcut bagajul și am așteptat cu nerăbdare a doua zi.

Dimineața tata a plecat la serviciu, eu am rămas cu mama, care trebuia să ma însoțească până la punctul de întâlnire cu colegii. Nu mai aveam niciun plan pentru ce aș putea să îi zic când vom ajunge acolo și va constata că nimic din ce am bălmăjit nu era adevărat. Cred că pentru mine era important că l-am convins pe tata și urma să mă bazez pe mama, care era mai tolerantă și care poate ar fi înțeles de ce am procedat așa. Ideea e că m-am ținut tare și am mers înainte. Locul de întâlnire era în alt oraș, la 20 de minute de mers cu microbuzul. Mama a mers cu mine până la microbuz, mi-a luat bilet și mă suprinde brusc spunându-mi că e în regulă, mă pot duce singură și că se bazează pe mine că spun adevărul. Nu mi-a venit să cred. Totul se simplifica așa de ușor, deja vedeam că de aici încolo totul e clarificat și nu va trebui să mai mint și mă voi putea bucura de escapada asta.

Eroarea nr 1 În euforia succesului, am omis să îmi mai sun colegii, care ar fi trebuit să mintă pentru mine, că sunt cu mine, că etc etc tot scenariul spus acasă.

Am ajuns in autogară, m-am întâlnit cu prietenii mei și în timp ce așteptam, mă sună mama… Voia să știe dacă m-am întâlnit cu colegii și să vorbească cu unii din ei… Oo… de unde să iau eu acum colegi? Primul răspuns a fost: ”sunt împrăștiați prin gară, unii la baie, unii la bilete, te sun eu imediat ce dau de ei”. Ce răspuns stângaci. Repede, trebuie să facem rost de un Andrei și o Adriana măcar. Andrei era simplu, doar eram cu doi tipi după mine, cărora nu le putea distinge vocea. Adriana era mai greu de găsit. Am rugat o fată care aștepta și ea lângă noi, dacă nu vrea să se dea drept Adriana, să spună că merge la Sighișoara, că e grupul mare, in fine i-am spus pe fugă tot planul. O sun pe mama, vorbește cu ”Andrei” și ”Adriana” și îmi spune că ”hmm, parcă nu era vocea Adrianei”, ”ei mamă, o fi și ea răgușită, cum să nu fie ea?”…

Trebuie să precizez că totul se petrecea într-o perioadă în care telefoanele mobile abia apăreau. Eu aveam unul în dotare, dar mi se părea că e doar cauzator de probleme. Cu el, ai mei puteau oricând să mă sune și trebuia automat să răspund. Pentru ei a rămâne fără baterie, a nu avea semnal, a vorbi la telefon cu altcineva nu erau motive să nu poți răspunde la telefon… Eu și el trebuia să fim nedespărțiți…

Pe drum, a mai sunat și tata de verificare. Spre deosebire de mama, el nu era curios să vorbească cu nimeni, voia să audă că sunt bine… Ce ușurare!

Buuun, am ajuns la destinație, am pus cortul și am ieșit în lume să vedem cetatea… Ce bucurie! Am uitat complet de tot efortul depus să ajung acolo, de telefoane, de părinți și credeam că ce a fost mai greu a trecut.

Eroarea nr 2  Spre seară am rămas fără baterie. Nici nu am băgat de seamă. Abia a doua zi la prânz am constatat tragedia.

Ce s-a petrecut între timp: ai mei, văzând că nu răspund la telefon, au început să intre în panică (de ce, nu știu, cică așa fac toți părinții). Au găsit o agendă în care aveam numerele de telefon ale colegilor. Au sunat pe rând pe Andrei (cel real) și pe Adriana (cea reală). Nepuși în temă, au răspuns cu Adevărul! Andrei dormea, la el acasă, nu știa nimic de mine și mai ales de Sighișoara. Adriana era la muncă, habar n-avea unde sunt și ce vorbesc ei acolo… Panica a crescut și mai mare!! Fratele meu fiind prin zonă, în loc să îi calmeze, a mai adăugat și el ”Aaa, păi voi nu știți, dar soră-mea mergea de nu știu câte ori la București, fără să vă spună! Sigur e la mare acum, sau cine știe pe unde!”

Tata nu mai înțelegea nimic. Știa de la mama că m-a condus la autocar și că s-a întâlnit cu colegii mei și acum brusc, nimeni nu mai știe nimic. Mama m-a acoperit, având încredere în mine și i-a spus tatălui meu că s-a văzut cu grupul și că e cum le-am povestit. Practic a mințit pentru mine, fără să realizeze ce face. Cum tata detestă minciuna, s-a simțit trădat și de mine și de mama. Și peste toate astea, acum nu reaușeau să dea de mine. Mama a fost la un punct să leșine, iar eu în timpul ăsta nici măcar nu bănuiam ce se întâmplă acasă. S-au gândit că am fost răpită (eee, aici știrile ProTv si cele de la ora cinci au ajutat enorm), că sunt poate ieșită din țară, că am fost forțată să mint ?! că… clar, asta e caz pentru Poliție. Dacă nu răspunde până la ora X, sunăm la poliție să o caute ei.

Am reușit să încarc telefonul și de aici a urmat potopul. Am vorbit cu ei, mama avea o voce stinsă, clar supărată și epuizată. Voia să știe măcar unde sunt și că sunt bine. Și să le spun și cu cine sunt, că ei au descoperit minciunile mele. Eu tot nu m-am lăsat și am continuat cu minciuna. Făceam parte dintr-o agenție de fotomodele, cu care eram destul de apropiată. Le-am spus că de fapt, sunt cu ei și nu le-am zis asta pentru că știam că tata nu îi prea simpatiza. Bine, dacă așa este, așa să fie, dar ei vor să vină la Sighișoară să se asigure că sunt acolo. Din nou a fost un test, probabil să vadă ce reacție am… Nu au mai venit în final. Nici nu au mai vrut să verifice nimic. Nu mai avea niciun rost oricum. Era bine că le-am răspuns, că probabil mă voi și întoarce acasă. Faptele nu mai puteau fi reparate…

Nu prea m-am mai bucurat în zilele care au urmat și îmi era oarece teamă să mă întorc acasă. Mă așteptam la ceva pedepse, care aveau să îmi strice cam toată vacanța de vară. Când am revenit, ai mei erau prin curtea casei. M-au ignorat total, parcă nici nu eram acolo. Și atmosfera asta a durat câteva săptămâni. Nu mai aveau încredere în mine pentru nimic. Asta a fost o pedeapsă mai puternică decât orice ceartă sau bataie. Îmi dădeam seama că i-am făcut să sufere și că le-am trădat încrederea. Îmi părea rău enorm, dar nu mai puteam da timpul înapoi.

Acum ne amintim râzând de întâmplare. Atunci a fost o lecție de viață. Mi-am dat seama cât rău poate face o minciună, uneori spusă doar pentru a-ți satisface un moft.

 

Muffins cu ciocolata si cafea

Asta e prima rețetă încercată, reușită și publicată. După încercări eșuate de a face niște prăjituri care să arate cât de cât a prăjituri, asta mi-a reușit. Deși cred că nu am niciun talent special la gătit, vreau să o înving pe mama-natură și să îi demostrez că treaba asta se învață. Merită cel puțin pentru bucuria de după. Când vezi că rezultatul se apropie de ceea ce trebuia să iasă și auzi mmm și uaa (nu huuua) în jur, parcă îți tot vine să mai faci asta. Și cum sunt departe de a fi vreun master chef și nu visez sau inventez rețete proprii, sursa mea se află în cărți și internet. Rețeta aceasta am găsit-o aici.

Ingrediente (pentru 12-20 brioșe)

255 g faină 000
1 ou
2 lingurițe cu vârf praf de copt
un praf de sare
200 g zahăr
1 linguriță esență de vanilie
100 ml ulei de floarea soarelui sau arahide
4 linguri cacao amară
120 g iaurt simplu
150 ml cafea foarte tare
100 g ciocolată amăruie ruptă în bucățele

Mod de preparare
Sfat: Ingredientele lichide și solide se amestecă separat. Nu se recomandă folosirea mixerului. Evitați să folosiți zahăr alb.

Preîncălzim cuptorul la 180°C.

Se amestecă făina cu praful de copt și praful de sare.

Într-un alt recipient oul se bate cu o furculiță și se adăugă pe rând următoarele ingrediente: zahărul, apoi vanilia, uleiul, cacaoa, iaurtul și cafeaua rece (cât mai tare posibil).

Bucățelele de ciocolată se dau prin făină și se adaugă compoziției lichide, dar mai precis este să înfingem câte o bucățică în centrul fiecărei brioșe.

Ingredientele lichide amestecate la pasul precedent se toarnă peste ingredientele solide și se amestecă din nou până la omogenizare (aprox. 30sec).

Rezultatul se toarnă în formele de brioșe (se umplu aprox. 3/4) și se dă la cuptorul preîncalzit la 180°C, timp de 15-20 minute.

NEPAL. noua

Kathmandu

Azi e ultima zi petrecută în Nepal. Mă întreb ce ne-a mai rămas de făcut și ce locuri noi am putea vedea. Mă așteptam la o ultimă plimbare prin oraș și prin magazine, dar și la vizitarea altor temple. Basu (ghidul care ne-a întâmpinat în prima zi) era ghidul nostru pentru întreaga zi. Cum mă așteptam, urma să vedem câteva temple, un crematoriu în aer liber și apoi program liber pe străzile din Kathmandu.

Cum? Crematoriu în aer liber? Da. Aveam să vedem locul în care nepalezii își ard morții, pe malul râului sfânt Bagmati. Credeam că astfel de ritualuri există doar în India, dar nu este așa. Spre deosebire de India, incinerările sunt mai sărăcăcioase și deschise publicului. Iar femeilor le este permisă participarea, așa că abia așteptam să văd cu ochii mei un astfel de ritual.

Prima oprire însă a fost la templul Swayanbunath sau  Monkey temple, denumit astfel datorită maimuțelor care împânzesc acest loc. Nu, nu e vorba de turiști, ci de maimuțe reale cu blană și coadă. Sar printre picioarele vizitatorilor, sunt obraznice și caută să fure tot ce le sare în ochi. Deși sunt obișnuite cu oameni în jurul lor, nu sunt deloc prietenoase. Templul este unul dintre cele mai vechi din Nepal, fiind construit în secolul 5. Este cel mai important punct de pelerinaj pentru budiștii din valea Kathmandu și al doilea pentru budiștii tibetani.

Urcarea este un pic anevoioasă, din cauza celor 365 de trepte. Pe traseu, oamenii locului dovedesc că stăpânesc tehnici de marketing eficiente. Au învățat că simbolurile vând cel mai bine orice obiect, indiferent de calitate sau preț. Un ”Om mani padme hum” spus repede și un zâmbet umil pot vinde orice, de la brelocuri, coliere, magneți la tablouri sau sculpturi. Dacă nu scrijelești un ”Om mani padme hum” nu vinzi.

Aici am aflat că în templele budiste se merge doar în sensul acelor de ceasornic. Mandalale se învârt și ele tot așa, pentru că altfel se supără Buddha. Nu, glumesc, nu se supără. E în regulă, doar că se strică kharma și aduci ghinion. Ne-am luat și noi o mandala d-asta mică și am atârnat-o pe perete. Toți prietenii au învârtit-o invers !!!

Cea mai cunoscută melodie buddha bar Om mani padme hum se auzea foarte des, de obicei în orice magazin de CD-uri sau suveniruri. Am putea și noi să copiem acest model în România, folosindu-ne de The lonely shepard (Oița singuratică) a lui Gheorghe Zamfir. Deja e cunoscută datorită lui Mr Bill, mai trebuie doar să scrijelim niște oițe și ciobani pe brelocuri, magneți și alte cele.

De aici am plecat spre templul Boudanath, tot templu budist și cea mai mare stupa din afara Tibetului. Locul impresionează prin curățenie, mult alb imaculat și una din cele mai mari mandala din Nepal. Într-unul din atelierele de lângă templu, am putut vedea cum sunt realizate picturile tibetane thangka. În spatele picturilor care aparent arată ca niște printuri color bine realizate se află foarte multă muncă. Este foarte ușor să fi păcălit atunci când vrei să cumperi o astfel de pictură, în general fiind greu de evaluat. Aici găsiți un site despre ce trebuie să țineți cont când cumpărați o Thangka.

Tot în acest atelier am văzut o mandala făcută manual de un Lama, din nisip colorat (Lama este denumirea dată liderului spiritual budist). De obicei, doar lor le este permis să conceapă/deseneze o mandala. Realizarea celei din nisip a durat patru luni. Asta da timp liber.

Urmează mult așteptatul moment….. mergem spre templul Pashupatinath, locul unde se incinerează morții din Kathmandu. De ce sunt atât de entuziasmată să văd asta? Pentru că mi se pare o experiență aparte. Este interesant să compari modurile în care oamenii aleg să fie îngropați. Unii preferă cavouri imense, din beton, alții cruci, alții sunt arși în crematoriu și apoi îngropați, alții sunt pur și simplu aruncați în râu (se întâmplă în India, atunci când familia mortului nu are bani de lemne), alții își construiesc imense piramide prin Egipt etc etc.

Am ales să mergem aici înainte de prânz, pentru a evita altfel de momente neplăcute. De cum ne apropiem de râul Bagmati se simte un miros puternic de păr ars. Pe malul râului, din loc în loc, pe câte un pilon de ciment, se află câte un om arzând mocnind pe un pat de lemne. Râul este foarte murdar, dar considerat sfânt. După ce cadavrul arde complet, rămășițele sunt aruncate în râu.

L-am întrebat pe Basu, ghidul nostru, dacă și el va avea parte de același ritual și dacă toți hindușii, indiferent de castă, ajung aici. Mi-a răspuns că da, la ambele întrebări. În general astfel de incinerări se fac lângă râuri, dar sunt și cazuri când arderea se face în vârful unui deal și apoi cenușa este aruncată în pădure. În parcul național Chitwan am văzut chiar și câteva morminte, despre care Basu mi-a spus că aparțin probabil unor călugări budiști. Acest ritual nu este însă foarte des întâlnit, majoritatea fiind arși.

Am putut privi o procesiune aproape completă de pe malul opus al râului, pe care aș vrea să o povestesc pas cu pas. Noi am asistat la arderea unei femei (cred eu tânără). După spălarea trupului în râu, acesta este așezat pe o pânză și acoperit cu flori tradiționale portocalii. Un preot, brahman, oficiază apoi o slujbă și apropiații îl înconjoară de câteva ori. După aceea, trupul este purtat pe brațe până pe patul de lemne, care se înconjoară din nou de trei ori. Fața este spălată cu apă sfântă din râu, la fel și lemnul care i se va pune în gură, pentru a i se da foc.

Apoi un membru al familiei (de obicei, fiul sau fiica cea mai mare) trebuie să aprindă focul. Se mai adaugă câțiva bușteni și paie peste trupul decedat, ceea ce face ca imaginea arderii să nu fie foarte brutală. Familia mai privește de departe încă un timp.

Astfel de imagini se pot vedea zilnic aici. Denumirea potrivită a locului ar putea fi ”Valea plângerii”. Sunt sute de oameni care privesc aceste procesiuni de pe celălalt mal al râului, deși nu au nicio legătură cu vreunul din decedați. Nici nu știu de ce o fac. Din curiozitate, din empatie, din lipsă de altceva? Aici este descris pe larg cultul morților în hinduism.

Cum am privit noi toate astea? Diferit. Fetele cu eșarfele la nas, cu capul întors, cu privirea încruntată și cu tristețe în ochi, alții au îndrăznit mai mult și au privit mai de aproape. Am avut din nou tendința de a-i judeca: de ce fac ei așa și nu ca noi? Care metodă e mai ”potrivită”, mai ”igienică”, mai aproape de firesc și natural? Nu cred că există așa ceva. Și noi avem o grămadă de obiceiuri cel puțin ciudate, care uimesc uneori mai mult decât credem. În Nepal, în maxim 8 ore de la constatarea morții ajungi pe valea râului, pe patul de lemne. Nu mai rămâne nicio urmă din tine până la sfârșitul zilei. Este o abordare mai pragmatică și mai rapidă.

La noi, stai până la 3 zile pe o masă, în cea mai dichisită cameră din casă, păzit pe rând de câte un apropiat care trebuie să aibă grijă chiar și pe timpul nopții să nu se apropie vreo pisică de tine. Din momentul morții până la îngropare, ai parte de o sută cincisprezece mii de ritualuri și superstiții (prosopelul, orezul, găina, lumânarea, hainele, batistele etc etc). Mai există și o anumită practică în special în rândul generațiilor mai vechi, care își pregătesc cu grijă sicriul, cavoul, hainele pe care le vor purta la înmormântare și toate celelalte lucruri necesare la pomană. Și totul duce la același rezultat.

Cred că am stat vreo oră privind nedumeriți și uimiți la ce se întâmpla în fața noastră. Aveam o mulțime de întrebări în minte, care se loveau una în alta și nu își găseau niciun răspuns. La fiecare lucru nou, am tendința de a căuta motive și a raporta totul la ce sunt eu obișnuită să văd. Din nou a fost vorba doar de a accepta, fără a mai căuta alte înțelesuri.

Am plecat de aici ușor deprimați, dar la primul colț de timplu, am zâmbit din nou când niște maimuțe jucăușe ne-au ieșit în cale.

Basu ne-a povestit un pic și despre călugării sadhu și cum să facem diferența între unul adevărat și unul comercial. Cel mai popular lucru știut despre ei este faptul că fumează marijuana și că poartă dreaduri. De foarte multe ori aceștia abuzează de imaginea sfântă a acestei secte, fiind mai mult cerșători, decât oameni sfinți. Ca să devii călugăr sadhu trebuie să sacrifici absolut tot ce posezi până în acel moment. Trebuie să renunți la orice lucru material și chiar și la copii sau familie. O poți face la orice vârstă, chiar și după ce ai familie. Adevărații sadhu nu cerșesc și nu stau la vedere prin temple. Aceștia pot cere de mâncare, dar doar de la trei case într-o zi. În 1970, Baba Rampuri (William A. Gans) a fost primul străin care a devenit sadhu.

Deși se împart în foarte multe secte, majoritatea îl urmează fie pe zeul Vishnu, fie pe zeul Shiva. Pentru cei care îl urmează pe zeul Shiva este mult mai simplu să motiveze de ce fumează marijuana (Shiva este înfățișat de foarte multe ori meditând cu ochii închiși de la efectul marijuanei).

Datorită faptului că sunt considerați oameni sfinți, le este permis să fumeze marijuana, dar nu au voie să o vândă. Cu ocazia festivalui dedicat zeului Shiva, numit shivaratri, mii de sadhu sărbătoresc fumând marijuana. Templul Pashupatinath, cel mai popular loc, se acoperă cu un nor dens de fum pe toată perioada festivalului. Practica este folosită pentru a ajunge la iluminare și înțelepciune supremă… Până și viața de apoi este una privilegiată. După ce moare un om sadhu, se crede că sufletul părăsește corpul și plutește până la muntele Kailash, unde e izvorul Gangelui și casa lui Shiva. Aici va duce o ”viață” similară cu cea din timpul vieții, meditând și fumând haș.

Deși nu mă așteptam să mai avem șansa de vedea ceva suprinzător azi, m-am înșelat. A fost cea mai aparte zi.

Și cum Nepalul nu contenește să te surprindă până la ultima secundă, povestea mea nu se încheie aici. După ultimele bifări turistice, am ales să mâncăm undeva cu toții. Am ales în funcție de aspectul terasei, număr de umbreluțe și aparenta curățenie. Eram siguri că am nimerit într-un loc minunat. Ne-am așezat la umbra unui copac din care picau insecticuțe mici și lipicioase. Dar de ce să fim pretențioși acum în ultima zi? Am ales să rămânem la aceeași masă, că doar nu vom muri din atâta lucru. Suntem deja mai rezistenți.

Am comandat băuturile și mâncarea, iar între timp eu am făcut o vizită la budă (wc, toaletă etc). Trec pe lângă bar și ajung în fața budei. În mijlocul camerei, într-o groapă de un metru pe un metru, un nepalez era băgat până la genunchi în rahat (nu d-ăla turcesc), cu mâinile goale. Lângă el, altul îl ajuta să îl mute din groapă afară. Rămasă piatră în fața acestei imagini, băieții probabil îmi observă uimirea și îmi răspund relaxat: ”Sorry, we are working” (Scuze, muncim). Mirosul era atât de pătrunzător, că nu am putut să trag aer în piept. O fată mult prea curajoasă în schimb a sărit peste groapa respectivă și a intrat totuși în așa zisă toaletă. M-am întors cu stomacul pe dos, fără să împărtășesc din experiența mea. Am făcut-o după masă, crezând cu naivitate că bucătăria sigur nu este în același loc. Mâncarea a fost bună totuși, deși pentru Lulu au urmat zile umede și nici măcar Furazolidonul și Imodiumul nu au făcut față. La plecare, am mai vrut să mai arunc o privire la locul cu pricina și m-am întristat când am văzut că bucătăria era la o ușă distanță. Îi mulțumesc pe această cale mamei, care m-a înzestrat cu un sistem imunitar rezistent.

BEST OF THE DAY: templul Pashupatinath, unde se fac incinerări

Romania. tara mea.

Gata. Aveti subiect de dat share pe facebook 3 zile de acum încolo. Studenta plecată la Londra pentru studii v-a atins o coardă… sensibilă. Scrie bine fătuca, sună bine, dar România are mult prea multe fețe, ca să se întâmple ce-a visat ea aseară.

O altă fătucă scria în 2009 pe același blog că:

De azi refuz să mai plătesc impozite, refuz să mai am carte de muncă în acest stat guvernat de oameni incapabili, corupți, ne-educați, care nu au în vedere decât propriul interes. 

Ei bine, mie mi-a ajuns. Îmi este rușine că am stat cu mâinile în sân și s-a ajuns ca astăzi să fiu reprezentată de o domnișoară din Bamboo și de un cioban.

Așa că până când se vor întoarce românii ăia valuri, valuri înapoi, niște pisi și piți își vor mai toci tocurile și fițele pe Lipscani și în Bamboo…

Să trăim bine!

NEPAL. opt

Pokhara – Kathmandu

Azi plecăm înapoi spre Kathmandu. Cele trei zile petrecute în Pokhara, după cum ar spune Rahm, au fost interesante și frumoase. Am avut parte de adrenalină și tensiuni în grup, am văzut locuri noi și am petrecut o seară aparte în Sarangkot.

Rahm, în stilul său etern, ne sfătuiește să ne oprim pe drum să vedem un templu hindus, Manakamana, la care ai acces cu o telegondolă peste râul Trisuli. Descrierea lui cuprinzătoare (un loc interesant, vechi și foarte vizitat), ne convinge că merită să îl vedem. În plus, ne spune că este vizitat de cei care vor și urmează să aibă copii, fiind și unul dintre templele pe care orice om de religie hindu trebuie să le vadă cât trăiește.

Parcarea spațioasă de unde se ia telegondola era oarecum goală. Ne-am bucurat pentru asta, crezând că templul nu este aglomerat și ne putem relua rapid traseul spre Kathmandu. Prețurile pentru străini erau de vreo 3 ori mai scumpe decât cele pentru hinduși, asta însemnând vreo 15 dolari. Printre diferitele tarife afișate îmi atrage atenția taxa pentru capre. Exact, dacă vrei să cari o capră cu telegondola trebuie să plătești separat și ea va ocupa un loc de onoare într-o cabină specială, ca un fel de cușcă. De ce a-i căra și capra la templu? Cum de ce? Să o oferi zeilor ofrandă.

telegondola spre Manakamana
telegondola spre Manakamana

Doi din grup preferă să sară peste această experiență și se decid să aștepte la restaurantul din parcare. Nu au făcut asta, la întoarcere am aflat că au plecat cu șoferul autocarului mai departe, până au ajuns în locul unde am făcut rafting, s-au revăzut cu Ananas și au înotat în piscina de lângă râu. Rahm îi însoțește pe băieți, iar noi mergem cu Bishnu (cel care ne-a împărtășit din filozofia lui de viață în seara când am rămas în Sarangkot. Tot atunci ne-a zis că este budist și hindus, dar nu practică toate obiceiurile religiei sale).

Noi, muritorii, ne-am urcat în telegondola spre locul magic, pentru care orice hindus ar da orice să îl vadă. Deși geamurile telegondolei erau deschise la maxim, de cum am pășit în cabină, ne-a izbit un miros puternic care nu aducea nici a transpirație, nici a stricat, nici a murdar, dar era oricum un amestec de de toate. Nu sunt rasistă, dar realitatea e că oamenii de prin părțile astea de lume au un miros specific, un pic mai aparte. Cele 10 minute cu telegondola s-au simțit ore. Poate și din cauza discuției foarte tensionate dintre Lulu și apărătoarea câinilor vagabonzi. Lulu susținea că toți câinii vagabonzi ar trebui strânși și eliminați, fata spunea că stăpânii lor sunt de condamnat că i-au abandonat. Noi spectatorii ne-am distrat teribil pe seama lor.

Râsetele ne-au dispărut instant de îndată ce am ajuns la destinație. Din cabină se vedeau rânduri de oameni, așteptând să ia telegondola înapoi spre sat. Ne-am făcut un calcul rapid în minte, asta însemna că avem de așteptat cel puțin o oră. Am început să urlăm isteric și să ne gândim la alternative. Eram deja acolo. Singura opțiune era să rămânem în cabină și să ne întoarcem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar brusc simțeam cum mă arde buzunarul, că doar am dat 15 dolari să venim până aici. Și apoi, ce vor zice Bishnu și Rahm? Iar îi vom dezamăgi cu pretențiile și mofturile noastre de turiști europeni. Asta e. Mergem înainte.

Eram singurii care ieșeau din peisaj. Din sutele de oameni de pe străzi, noi eram singurii turiști. Și apoi mirosul. Mirosul acela. Nu îl voi uita nicicând. Este primul și aproape singurul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la acel loc. Nu îl pot descrie. Aș vrea să se inventeze un ecran pe care să îl poți atinge ca să miroși un anumit parfum, exact cum făceam cu broșurile Avon și Oriflame.

Cu nasul în tricou, pășim tușind spre templu. Aici nimic deosebit față de ce am mai văzut, dar mirosul… mirosul acela era atât de… am mai zis? Mirosea a acru și a a stricat și a fructe fermentate și fum, mult fum și porumbei… săracii, noroc că puteau zbura și respira aer mai proaspăt și neprihănit. Lângă locul unde se ard tot felul de ofrande (orez, fructe, flori, sânge de capră, cereale) un om mătură din când în când rămășițele. Toate astea zac în soare timp de câteva ore bune, până când mustesc și fermentează. Mirosul e atât de înțepător, că abia îți poți ține lacrimile. Dar le ții, că ăsta nu-i un motiv bun să plângi.

Dar mă întreb ce îi face pe acești oamenii să nu simtă mirosurile acelea și cum reușesc să păstreze tradițiile astea de mii de ani. Unii m-ar putea condamna pentru aceste gânduri, dar inevitabil îți pui niște întrebări. Bine, bine, cultura trebuie păstrată și protejată. Dar chiar așa? Cât din asta e religie, cât e obicei păgân, cât e supersiție, cât e ignoranță? Că lucru bun nu are cum să zacă în toată mocirla aia. Știu, oamenii trebuie respectați pentru credința lor. Nu am nimic cu asta. Eu acolo eram un intrus. Un intrus care nu știa cum să reacționeze și ce să înțeleagă. Apoi mi-am amintit de ceva istorie, de faptul că și noi, poporul dac, am fost la un moment dat păgâni și ne rugam zeilor. Și că treptat am renunțat la asta. Poate dacă nu decideau alții pentru noi, am fi ars și noi în continuare ofrande și am fi tăiat capre la colț de templu, pe care apoi le-am fi lăsat să putrezească în soare. Și gata. De aici nu mai continui. Când te imaginezi pe tine în acea cultură și te vezi cu ofrandele în mână, parcă nu ți-ai dori să  vină un englez baptist să te judece. Ai vrea să te lase în pace și să se ducă înapoi de unde a venit. Că tu vrei să vină ploaia azi și tot ce știi e că trebuie să arzi niște bețe ca să îl îndupleci pe zeul Ploii.

Ei parcă acum se respiră altfel. Ia să mergem noi la preoții de lângă templu să ne pună și nouă orez roșu în frunte și să ne binecuvinteze în stilul lui. Shukuru muku, muru kushu rucku, tuku shaka macka. Gata. Avem o splendoare de Dashain Tika în frunte.

Aici e un link către un blog interesant scris de o nepaleză născută în Australia, care trăiește în continuare în Australia. Merită citit.

După experiența asta oflactivă, tot ce îmi doresc e să nu așteptăm mult la telegondolă și să ajung repede repede la bula mea de oxigen. Dar aventura nu se încheie așa ușor. Avem de stat la coadă exact cât am estimat, o oră și ceva. Ce poți face în timp ce stai la coadă? Poze. Noi cu ei, ei cu noi. Nu știu care cui părea mai exotic, dar am reușit să fim în centrul atenției. Nu știu cum a fost asta pentru Bishnu, care nu mai scotea niciun cuvânt și zâmbea slab, din când în când. Ne-am amuzat pe seama lor (da, știu, nu se face așa, nu e frumos, nu se cade, sunt și ei oameni), dar sunt sigură că distracția a fost în ambele tabere. Hiii, am zis tabere, adică îi consider altfel, gândesc rasist. Nu mă! dar nu am alt cuvânt. Poate ”distracția a fost de ambele părți”?! dar și asta separă. Ne-am distrat cu toții copios, legându-ne de haine, de atitudini, de priviri, de orice numai să treacă timpul plăcut.

Ajunși în sfârșit în parcare, leșinați de foame și de căldură, aflăm că mai avem de așteptat, pentru că autocarul nostru nu era în zonă. Cât așteptăm vorbim despre experiența asta, încercând să înțelegem de ce ei sunt încă așa și de ce continuă aceste ritualuri. Dar în final nu e vorba de a înțelege, ci doar de a accepta.

Am ajuns târziu în Kathmandu și nu am mai avut timp decât de o cină târzie, în unul din puținele restaurante care mai erau deschise. Am râs cu gura până la urechi tot povestind de una de alta, la lumina lumânărilor. Lulu a avut grijă să termine mâncarea din toate farfuriile, ignorând că unele erau și picante și nu erau chiar pe gustul lui.

Mâine e ultima zi de Nepal. Dar până aici e bine. E foarte bine.

BEST OF THE DAY: templul Manakamana

NEPAL. sapte

Pokhara

Eram în locul ideal pentru a admira răsăritul dintre măreții munți ai Himalayei. Era a doua șansă de a vedea un răsărit spectaculos, după încercarea ratată de la Nagarkot.

Ceas pus la 5 dimineața, trezit punctual cu ochii cât cepele și urcat vreo cincizeci de trepte până în vârful dealului. E clar că am supărat pe vreun zeu al norilor, al ceții sau al ploii. Norii erau adunați grămadă și n-aveau de gând să plece curând. De vreo două-trei ori am reușit să vedem doar vârful Annapurnei (~8000m), dar era egal cu zero. Ni s-a zis că cea mai bună perioadă când cerul este senin este octombrie-februarie.

rasarit fara jertfe / rasarit cu jerfe
rasarit fara jertfe / rasarit cu jerfe

Asta e. Hai la somn, că aici nu o să vedem nimic.

Micul dejun preparat de aceeași tanti Mimi nepaleza a fost delicios. Ne-am încărcat cu veselie bateriile și ne-am îmbunătățit starea de spirit după răsăritul plin de nori.

Urma să mergem la Zip flyer (considerată a fi cea mai lungă și mai rapidă tiroliană din lume 1.8km) și apoi să ne întâlnim cu restul grupului. Am plecat cu un Jeep de proveniență locală, foarte asemănător cu un Aro autohton. Fiind dimineață, eram printre primii și nu a trebuit să așteptăm mult. Am citit rapid că putem atinge viteza de 100km/h. Schela de unde pornești este destul de intimidantă. Am început treptat să simt un gol în stomac pe măsură ce mi se explica cum funcționează și ce trebuie să fac în cazul în care mă blochez pe traseu sau cum îmi controlez viteza spre final.  Înainte de plecare, stai cu picioarele împinse pe o placă de metal, care se deschide brusc în momentul în care ești pregătit. Ai o frângie în stânga care e frâna și una în dreapta, care e accelerația. Ni s-a spus să o folosim doar în cazul în care rămânem blocați pe traseu, dar mare greșeală! Ca să atingi viteza menționată de ei de 100km/h trebuie să tragi de frângia de accelerație chiar de la început, altfel mergi cu o viteză înfrânată, care nu cred că depășește 60km/h. Un tip din grupul nostru, pilot și parapantist cu experiență, a fost mai inspirat și a avut parte de alte senzații. Din cauza asta, nu pot să zic că a fost spectaculos, chiar am rămas dezamăgită. Chiar și prețul e un pic cam mare pentru ce oferă (70$). Am plătit extra încă 17$ pentru poze și o filmare cu GoPro (sunt opționale).

zipline
zipline

Am fost preluați iar de un Jeep și lăsați la vatră, la hotelul din Pokhara. Unde, deși planificat, nici urmă de restul grupului. Următoarea activitate comună era la 13:00, așa că am hotărât să pierdem vremea prin magazine și să mâncăm undeva mai aparte.

În fața unei terase, am fost hipnotizați de o ofertă la cocktailuri și ne-am comandat vreo 8 pentru noi toți cinci. Am uitat de marea regulă de care trebuie să țină cont un turist în Nepal: a nu se consuma apă de la robinet sau gheață. Ne-am amintit de regula de aur când toate cele 8 pahare colorate tronau pe masa noastră. Sistemul imunitar a funcționat perfect la toți, nesemnalându-se ulterior nicio manifestare neplăcută. Mâncarea a fost acceptabilă, dar mâncată pe fugă, pentru că trebuia să ne întoarcem la hotel unde speram să fim așteptați de ceilalți.

Ne-am fi dorit să încercăm să ne dăm și cu parapanta, mai ales că unul din grup chiar a avea un tandem cu el. Numai că se pare că nu e atât de ușor să te dai de capul tău, fără a avea un permis local pentru a face asta. Ghidul nu a avut niciun interes să îl sprijine în vreun fel, mai ales că își lua un comision frumușel dacă alegeam să ne dăm cu un parapantist local. Printre ei sunt chiar și câtiva români. Am decis să încercăm cu altă ocazie, oricum nu era prea senin.

raiul parapantiștilor și steagul României
raiul parapantiștilor și steagul României

Cu vreo 2 ore mai târziu decât ora planificată, am pornit într-o plimbare turistică prin împrejurimi (un templu, un lac, o piață, o peșteră, un sat de refugiați tibetani). La ultimele două obiective am ajuns prea târziu, dar ne-a explicat Rahm ce am pierdut: ”Peștera este o peșteră veche, dacă avem timp mâine dimineață venim din nou. Tibetanii care locuiesc în acest sat fac diverse obiecte artizanale. Unii și-au dat foc odată.” Mulțumim Rahm pentru informațiile astea prețioase.

Istoria tibetanilor din Nepal este destul de veche și plină de conflicte. Actual aprox. 3000 de tibetani sunt refugiați în Pokhara. Cândva acest oraș a fost centrul de exil al guerillei tibetane, Chushi Gandruk, acum este mai mult un oraș chinezesc. Din cele aproape 150 de magazine tibetane au mai rămas doar 12. Majoritatea aparțin acum chinezilor. Puteți citi mai multe despre acest subiect aici (în engleză).

Gata am bifat pe ”carnețel” tot ce era de văzut. Turiștii din noi pot dormi liniștiți că au bifat tot. Deși nu așa mi-aș fi dorit să văd aceste locuri, mă bucur totuși de întreaga experiență.

Revenind în Pokhara și știind că petrecem ultima seară aici, ne-am decis să ne relaxăm și să mergem la masaj. Cu o zi înainte alți prieteni din grup (printre care și latino loverul excursiei în căutare de nepaleze blonde cu ochi albaștri) ne-au povestit de experiența lor la masaj și bărbierit. Cei doi au mers la primul salon de masaj pe care l-au întâlnit în cale (e mult spus salon, să îi spunem gheretă) și au cerut masajul casei. Au primit trei fete oacheșe și tinerele, care au avut grijă să nu le lase nicio părticică a corpului nemasată (exceptând anumită zonă, care din start era exclusă pentru că nu eram în Thailanda, ci în Nepal). După două ore de masaj și streching, au continuat cu bărbieritul. Cine are curaj să se lase pe briciul nepalezilor, se zice că s-ar bucura de încă o experiență aparte.

Am mers și noi în același loc pentru un masaj, numai că alte două fete din grup ne-au luat-o înainte. Am intrat în ghereta respectivă, întrebând orientativ un preț (cereau 2500 rupii/25 euro pe o oră de masaj). Neștiind că ele sunt deja acolo, le auzim că strigă din spatele perdelei care împărțea oarecum camera în două: ”Vedeți că noi am negociat la 2000 rupii pe o oră jumate”. ”Vă place?” ”Daaa”. Revenind spre nenea cu masajul, care încerca să ne convingă să mergem cu el în altă parte, unde mai are un salon, îi spunem ”Fetele vă dau 2000 pe o oră jumate. Vă dăm și noi tot atât” ”Bine, e în regulă, haideți cu mine”.

Îl urmăm pe nepalez și după vreo 200m intrăm într-un gang dubios, unde în spatele unei uși murdare stătea o fetișcană slabă și machiată vulgar. Ne arată repede trei încăperi înguste, dintre care două comunicau printr-un fel de perete despărțitor. În fiecare era câte un pat cu așternuturi pătate cu ulei. Locul în sine arăta dezolant și trist. Îi explicăm omului că eu și prietenul meu am vrea să stăm în paturi alăturate, să putem vorbi și să ne vedem. Ne răspunde inocent că putem vorbi, că peretele sus nu e închis complet și ne putem auzi. În gândul meu ”Bă, omule, fratele meu alb (creol), eu nu cred că vorbim aceeași limbă”. Caut un pretext mai bun ca să pot pleca cât mai repede de acolo și îi zic că prosopelul de pe pat e murdar și că nu putem rămâne. ”Aduc altul acum, curat, vă promit”. E clar. Nu înțelege. Și în câteva secunde eram din nou pe străzi, în căutarea unui alt salon.

Hai că nu poate fi chiar atât de rău. Sigur vom găsi un loc acceptabil de curat. Am găsit unul care avea reclame mari scrise pe geamuri (era clar un pas înainte față de precedentul, dacă aveau bani de litere pe geamuri). Aici am găsit o recepție spațioasă, dar nu pretențioasă, prețuri mult mai mari, camere la alegere și curățenie măcar aparentă. Ăștia cereau 3500 rupii pe o oră de masaj, dar i-am spus direct celui de la recepție că am găsit alt loc cu 2000 pe o oră jumate și l-am întrebat dacă îmi oferă același preț. A luat calculatorul și după câteva secunde a acceptat fără alte negocieri. Ce bucurie!

Apoi două fete, un pic cam rușinoase?!, ne-au condus într-o cameră și ne-au lăsat câteva minute să ne schimbăm în niște pantalonași scurți mărimea XXXL (adaptabili cu un șiret). Deși cearceafurile erau pline de urme de ulei, măcar raftul cu prosoape era oarecum alb. Numărul insectelor era neglijabil, așa că m-am simțit în siguranță de data asta. Camera era luminată doar de felinarele din stradă, din cauza unei noi pene de curent. Fetele au revenit zâmbind, cu câte o sticluță mică cu ulei și au început masajul. Dintr-un schimb de priviri, fetele și-au ales pe cine masează. Fata mai scundă și mai slăbuță m-a ales pe mine. Ne-au masat întreg corpul, pe îndelete timp de două ore. Fiind ultimii clienți, ne-au răsfățat o jumătate de oră în plus. Din păcate nu am putut vorbi prea multe cu fetele, pentru că nu vorbeau engleză. Singurele cuvinte pe care ni le-au spus au fost ”It’s ok, Sir/Madam?” când trăgeau de brațele și picioarele noastre.

BEST OF THE DAY: masajul nepalez

NEPAL. sase

Pokhara – Sarangkot

O nouă zi în frumosul Nepal. Ce plan avem noi pentru azi? Un fel de trekking de vreo 3-4 ore, lejer până aproape de Dhampus (1650m). Inițial planul era să înoptăm în Dhampus, într-un fel de refugiu și să ne bucurăm de priveliște. Ar fi trebuit să ne luăm saci de dormit și probabil să dormim la comun. Numai că în grupul nostru s-au tot auzit zgomote și cârâieli ciudate, cum că nu se poate să stăm în asemenea condiții nici măcar o noapte. Din nou ghidul a trebuit să facă pe toată lumea fericită, așa că ne-a propus să nu ajungem chiar până în Dhampus și să ne întoarcem în aceeași zi în Sarangkot (situat pe un deal, la vreo 7km de Pokhara), unde vom avea o cazare mai bună. Planul a fost acceptat unanim, mai puțin de Lulu, care avea în plan să facă o drumeție în toată regula și nu doar o plimbare leneșă prin pădure. Lulu și-a atins oarecum scopul, lăsându-ne să mergem pe calea noastră și făcând un traseu singur de capul lui. Tot respectul!

Doi din gașcă au rămas la hotel (să lucreze?!). Dar au sfârșit prin a se da cu parapanta, cu barca pe lac și au mers la masaj și bărbierit. Și asta doar pentru că nu au avut wi-fi. O să povestesc despre experiența lor la masaj un pic mai încolo.

Am fost însoțiți de Rahm și de un localnic, care pe vremuri se pare că ar fi fost șerpaș. Am început traseul brusc cu o urcare pe niște scări, care păreau că nu se mai termină. Și am tot mers așa timp de o oră. Apoi gata… Cam asta a fost toată greutatea traseului, restul de 4 ore au fost relaxante, fără alte urcușuri. Am făcut o pauză la un fel de crâșmă, unde am primit bere expirată. Tot aici am intrat în vorbă cu niște copile care își făceau temele. Am aflat de la ele că majoritatea manualelor sunt în limba engleză, inclusiv matematica. Asta explică oarecum și faptul că foarte mulți înțeleg engleza.

Partea frumoasă a acestui traseu a fost faptul că am trecut prin sate și am putut să interacționăm (deși foarte puțin) cu localnicii. Mi-au plăcut și terasările de orez și faptul că muncesc fiecare colț de pământ. De multe ori am rămas uimită de locurile unde aleg să cultive.

Comparând inevitabil mereu cu România, cred că suntem cam leneși. Cel puțin la acest capitol, ne e lene. Căutăm motive pentru care nu muncim terenurile și pentru care le vindem străinilor, dar în final e vorba de lene. Ne place să facem bani ușor prin orice alte mijloace. A trăi la țară e egal cu a fi țăran, în sensul ăla pe care îl știu toți. Din păcate pentru mulți, sensul expresiei ”a fi țăran” nu are nimic bun în el.

În pădure ne-am oprit la mâncat zmeură galbenă. Bună, nu foarte dulce, dar cu furnici. Nu am mai pățit-o. Furnicile astea se înfigeau în limbă. Mi-am dat seama după ce am terminat de mâncat, că aveam ceva pe limbă. A trebuit să o smulg cu unghiile, pentru că cu dinții nu am reușit.

Imaginile din sat nu mi se par noi, chiar totul îmi aduce aminte de copilărie și de multe secvențe de la țară. Copii alergând desculți pe stradă, un bătrân care curăță o găină într-un lighean, niște femei care cern niște semințe (probabil le folosesc ca vopsea de păr), animale lăsate libere pe marginea drumului.

Deranjanți sunt doar copiii care cerșesc de fiecare dată când ne văd. Au chiar și o poveste, scrisă într-o engleză stricată, pe care ne-o dau să o citim, așteptând cu sufletul la gură să primească ceva.

La jumătatea traseului ni s-a făcut foame și cum deja eram într-un fel de centru al satului, ne-am gândit să căutăm un loc unde să putem mânca ceva bun, local. Dar din nou s-au auzit zgomote și cârâieli, pe care Rahm le anticipa oarecum. Doar că de data asta, nu știa niciun restaurant satisfăcător în zona asta. Ca orice om întreprinzător s-a apucat să întrebe prin sat. S-a descurcat bine până la urmă și în 15 minute urcam panta unui deal, care ducea către un hotel dichisit și nou, cu o vedere superbă spre văi și munți. Am așteptat o oră să vină mâncarea, dar măcar nu am mâncat în sat. Asta numesc eu turist adevărat…

După secvența asta, Rahm și celelălt ghid merg înainte, tot încercând să ne grăbească să ajungem mai devreme. La un moment dat, spre seară, nici urmă de ei. Știam că trebuie să ajungem în Sarangkot, la un anume Super View Hotel, dar nu știam unde ne-au dispărut ghizii. Nu era grijă față de ei, ci mai mult teamă pentru noi.

Ne-am continuat traseul pe drum drept, dar deja nici peisajul nu mai oferea nimic și nici chef nu mai aveam. Am ratat traseul ușor spre Sarangkot și l-am nimerit pe cel mai anevoios. Vreo sută de trepte, poate mai bine de atât, ni s-au înfățișat înaintea ochilor. Întrebăm pe două nepaleze zglobii și zâmbitoare care e drumul spre Sarangkot și ele ne arată cu mâna, acum râzând cu toată pofta, spre scări. Am uitat să precizez că toți aveam bagaj după noi, pentru cazul în care ar fi plouat sau am fi înnoptat în alt loc. Unele fete au avut noroc, pasând bagajul prietenilor lor, care arătau ca niște veritabili șerpași. Cu această încărcătură și cu ultimele puteri, am urcat și cele o mie și una de trepte. Am ajuns la Super View, unde Rahm ne aștepta râzând lângă o bere. Cu chef de glume, ne întreabă de ce ne-a luat atâta? Și cum de nu ne-am petrecut pe drum cu amicul lui? Se pare că nu au fost atât de nepăsători, fostul șerpaș ne aștepta undeva la o intersecție de drumuri.

vedere spre Pokhara
vedere spre Pokhara

Planul era să petrecem o noapte aici, să facem un grătar, să admirăm priveliștea într-adevăr minunată asupra Pokhara și să ne trezim devreme pentru un răsărit care apare dintre munții Himalaya. Cum tocmeala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, din nou apar discuții. O parte din grup refuză să își petreacă noaptea aici!! Nu pot să înțeleg ce criterii au oamenii aștia când pleacă într-o excursie în Nepal. Ce sens are să pornești la drum și să îți petreci toată vacanța căutând confortul de acasă? Ce descoperi și ce înțelegi din toată plimbarea asta? De ce să nu iei lucrurile așa cum vin și să te bucuri de locul în care ești?

vedere spre Pokhara si lacul Fewa
vedere spre Pokhara si lacul Fewa

Locul are recenzii chiar foarte bune pe tripadvisor și nu regret o secundă că am ales să înoptăm aici. Am rămas cinci din trupă, restul au plecat în Pokhara și probabil și-au petrecut seara tot la vreun restaurant cu aspect/tratament european.

Rahm și Bishnu au rămas cu noi. Au încercat să pornească grătarul, dar nu au reușit. Apoi au ciopârțit puiul, care se taie cum vine la topor, de-a valma și fără vreo ordine. Tanti de la bucătărie, cu o voce ascuțită, le explică lui Rahm și lui Bishnu că trebuie să mâncăm și de la ea și s-a pus pe făcut ceva mâncare tradițională cu pui, orez, curry și alte mirodenii.

gratar si american în fundal
gratar si american în fundal

De aici luminile din Pokhara se văd așa de frumos. Grătarul nu avansează prea repede, fiind împiedicați un pic și de o ploaie fină care nu pare că vrea să plece în noaptea asta. Și oricum nu știu cum și-au închipuit băieții aștia nepalezi că pot face toată carnea (vreo 8 pui) pe grătarul ăla, pe care abia dacă încăpeau 4 copane.

vedere spre Pokhara
vedere spre Pokhara

Intrăm în vorbă cu un american, venit de prin Bali, unde trăiește de câțiva ani. Este scriitor de ghiduri turistice și se ocupă și cu acte caritabile. Avea undeva la peste 100kg și era o amenințare clară pentru cina noastră. A fost de ajuns ca unul din noi să fie amabil cu el și să îl invite să guste din bucatele noastre, că nu a mai plecat până la sfârșitul serii. M-aș fi așteptat să aibă povești interesante despre locurile pe care le-a văzut și ce face el pe aici, dar acum nu îmi vine în minte nimic. În câteva cuvinte, nu m-a impresionat deloc. A trebuit să abandonăm grătarul și să ne bazăm pe mâncarea făcută de tanti Mimi nepaleza, pentru că ploaia avea de gând să stea mult și bine.

Am experimentat mâncatul orezului cu mâna direct din farfurie. Tanti a pregătit un orez cu tot felul de sosuri, servite separat (pui cu legume, linte, spanac și cartofi). Le-am amestecat pe toate cu orezul și apoi ne-am năpustit cu ”ghearele” asupra lui, așa cum se obișnuieste pe aici. Deși a fost sfătuită să nu facă mâncarea picantă, cred că a înțeles exact pe dos. Aproape am scos flăcări, dar nu m-am lăsat. Mi-am îndesat cu mâna câte un nou dumicat, până am lăsat farfuria goală. Delicios și bacterieless (condimentele puternice au efect asupra microbiilor și bacteriilor).

Bishnu, ajutat un pic și de alcool, își dezleagă limba și ne povestește un pic despre afacerea lor și cum au început și ce planuri au. El și ceilalți doi asociați au început inițial cu hotelul Moonlight din Kathmandu, pe care îl dețin împreună cu terenul aferent. Apoi au cumpărat teren în Pokhara și au construit alt hotel (Hotel Lake Star). Au vrut să aibă acces și în rezervația naturală Chitwan așa că sunt proprietari și ai hotelului Parkland. Acum au în plan un nou hotel în Kathmandu, care vor să fie cu totul altfel decât cele de până acum. În mod sigur, nu toți nepalezii își pot face planuri similare. Este un privilegiu oferit unui procent foarte mic din țară și numai anumitor caste (am mai vorbit de sistemul castelor într-un articol precedent).

A urmat apoi o discuție despre religii, credință și ce înseamnă pentru fiecare Dumnezeu. Bishnu este budist și hindu. Budismul este fals considerat de mulți a fi o religie, este mai mult o filozofie și o conduită de viață. De asta te poți numi budist și totodată să aparții de o anumită religie. Nu i se pare că trebuie să urmeze toate ritualurile religiei de care aparține pentru a fi numit credincios. De asta nici nu practică toate obiceiurile hinduse, nu oferă ofrande și nu se duce la temple. Pentru el Dumnezeu are un singur nume și este peste tot. El se află în noi și în tot ce ne înconjoară. Mi-a lăsat o impresie plăcută, dar sper să nu fie vreun frate de-al lui Becalli, care aparent vrea să pară credincios și umil.

Rahm, în schimb, aducea mult cu Bănel. Nu știu eu mult despre fotbal și mai ales despre Bănel, dar asta îmi vine în minte când mă gândesc la Rahm. El ne-a dat întotdeauna informații utile despre fiecare obiectiv turistic vizitat: ”Rahm, cum e locul pe care urmează să-l vedem?” ”Foarte frumos și interesant!” ”Rahm, ce ne zici de templul x?” ”Foarte frumos și interesant!”. Dar avea umor și era simpatic în felul lui. De exemplu, ne-a zis că lui e cam greu să mascheze faptul că nu bea alcool (hindușii nu au voie, conform religiei, să consume alcool). Dacă ai burtă, e clar că ai băut bere. La noi, mai poți da vina pe pâine, mici și cârnați, dar în țara orezului și a lintei, nu prea ai cum să ascunzi că ai băut.

Da. Seara a fost minunată, băiatul minunat, mâncarea minunată, priveliștea minunată, somnul minunat. Minunat!

BEST OF THE DAY: seara petrecută în Sarangkot

NEPAL. cinci

Chitwan – Pokhara

Din păcate azi trebuie să plecăm din Chitwan spre Pokhara. Nu plecăm însă înainte de a mai merge o dată prin junglă, mult mai devreme de data asta. Nu am mai fost atât de mulți, restul au ales să facă ”bird watching” (sună ciudat în română ”privitul păsărelelor”). În final nu au făcut nici asta, preferând să doarmă până la micul dejun.

Am plecat în grup mic de 6 oameni, dintre care 2 erau ghizii noștri. Am ales alt traseu și am plecat din nou cu țintă fixă: tigrul. Pentru Lulu, care ne însoțea, asta era ziua cea mare.

Am mers pe lângă cursul râului, observând din loc în loc câte un crocodil, vultur și diverse păsărele.

4 (3)

Am fost impresionată de abilitatea ghidului nostru de a repera animale. Binoclul pe care îl avea cu el era destinat numai nouă, pentru că el era capabil să vadă ochii de crocodil între niște frunze de la 10m distanță. Apoi văzând dorința arzândă a lui Lulu de a vedea tigrul, a încercat să ne conducă pe urmele lui. Prima urmă proaspătă a tigrului nu întârzie să apară. Bishnu o adulmecă și ne spune că probabil acum jumătate de oră tigrul a venit la râu. Îl urmăm tăcuți. Urmele tigrului apăreau din ce în ce mai des, uneori mai șterse, alteori bine conturate în noroiul proaspăt.

urma de tigru
urma de tigru

Ne intersectăm și cu un pâlc mare de cerbi, care probabil știau că tigrul este prin preajmă.

În final nu am reușit să dăm de tigru, dar plimbarea a fost foarte plăcută.

Am continuat cu micul dejun și prânzul luat la hotel, făcut bagaje și alte lucruri triste. Am tot observat la fiecare masă că o parte din turiști mănâncă separat. Chiar poftind la niște bucate cărate de un  indian pe un platou, îl întreb pe ghid dacă sunt pentru noi. Bineînțeles că nu. Mâncarea era destinată doar unui grup de indieni, care făceau parte dintr-o castă superioară. Când călătoresc, aceștia își iau și bucătarii cu ei, chiar și ustensilele și vasele de gătit. Nu stau la aceleași mese cu alți turiști și mănâncă doar preparatele făcute de bucătarii lor.

Deși respect foarte mult tradițiile și sunt oarecum tolerantă față de alte culturi, acest obicei mi s-a părut exagerat și rasist. Iar acei oameni foarte antipatici. Ca un copil răzgâiat, am încercat să le perturb liniștea, trecând cât de des puteam prin foișorul unde se relaxau. Oricum pe acolo era singura și cea mai scurtă cale de a ajunge în camera mea.

Am plecat la prânz și am ajuns după vreo 4-5 ore în Pokhara, unde aveam să stăm 3 nopți. Distanța parcursă a fost de doar 150km, dar drumul și condițiile de trafic nu permit să mergi prea repede. Cea mai tare secvență de pe traseu a fost momentul când prin fața mașinii a trecut o pisică. Brusc ne-am oprit și niciunul nu a înțeles de ce. Am crezut inițial că am călcat sărmana pisică, dar am văzut-o dând din coadă liniștită la scurt timp. Ghidul ne-a explicat că există o superstiție că dacă o pisică îți taie calea, trebuie să aștepți până o altă mașină trece din sens opus și îți ia ghinionul, altfel sigur vei păți ceva rău. Adică dacă nimeni nu avea de gând să se plimbe spre Chitwan azi, noi puteam să rămânem blocați acolo până cine știe când? Ce frumos ar fi să creadă și românii în astfel de superstiții! În special pe ruta București-Constanța vara și București-Sinaia iarna.

Seara am luat cina la un restaurant recomandat de Rahm, ghidul nostru, care știa deja ce criterii urmărește cel puțin o parte din grup. Nu era nici greu să găsească un loc suficient de select pentru gusturile ”noastre”, orășelul aducând oarecum cu o stațiune de pe litoralul românesc.

Pokhara în sine nu este un oraș deosebit. Ca și Kathmandu este împânzit de diverse magazine (pline cu marfă contrafăcută, adusă din China, India sau Nepal), saloane de masaj, agenții de turism (care oferă cam același lucru) și restaurante. Dar diferența e că de aici se poate face paragliding, tiroliană (cea mai lunga distanță din lume, 1.8km), drumeții lejere spre vârfuri mai joase de 1800m-3000m sau chiar trasee serioase spre Annapurna. În plus se pot vizita câteva temple importante budiste sau hinduse.

Dar despre toate acestea, în episodul următor…

BEST OF THE DAY: plimbarea matinală prin junglă

%d blogeri au apreciat asta: